Timpul s-a oprit. Acum nimic nu poate fi mai important decât poate pretinde un oarecare. Ceva mă stăpânește totuși, ceva mai puternic decât mine, decât închipuirea mea. Un labirint din care nu pot ieși încă, pentru că nu știu adevărata valoare a unui drum care nu se sfâșește decât odată cu mine. Ce ciudat! Nu m-am gândit niciodată până acum că aș putea să dispar fără urmă. Ce idee absurdă! Nu pot accepta înfrângerea. E mai mult decât o capitulare.
Există o voluptate a singurătății, un anacronism vanituos, un gând bolnav, o demnitate fără folos, egoism, precum și multe altele. Există, desigur, și decepția, sau sentimentul inutilității mele. Sunt toate un labirint fertil din care nu pot, sau nu vreau să ies, nici nu-mi dau bine seama. E o scârbă universală de tot și de toate. Unde să fug? Cred că n-are nici un rost. Poate mai nimerit ar fi să fug de mine. Trebuie s-o iau iar de la capăt, dar nu știu cum. Eu însumi sunt o coincidența nefericită...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu