S(onet) R(ămas) I(ntimidat)

Cu ochi impersonali și fără sentimente,
Purtând haine civile cu aer militar,
Par să nu vrea nimic și n-au gânduri concrete,
Simple marionete cu mers ilar.

Ascultă tot și nu spun nimic
Și mint cu naturalețe desăvârșită,
Știu să ascundă universuri într-un ibric,
Râd rar, pe ascuns, cu voce hârșâită.

Știu să citească, fără să-nțeleagă multe,
Dar conduc mașina perfect,
S-au infiltrat de mult printre culte
Și-n general peste tot ce-i infect.

De-atunci și de-acum, nu visează decât s-ajungă generali
Și unii și-ajung, lăsând în urmă sânge și germeni fecali.

Vizita unei doamne (prin viața mea)

Tăcerea ta mă doare,
I-un gând neînțeles,
Numai de tine știut,
Pierdut prin labirintul
Părului tău nebun.
E târziu pentru vorbe,
Ne-am spus cam tot
Ce vântul ne-ntreba.
Printre petale te ascunzi,
Misterul tău i-al lumii început.

Nici un sărut, nici un cuvânt.
Suntem doi străini.

Pe după meșteșugite gesturi
Te dai cu un surâs,
Dar ochii te trădează,
Tu ai plecat de mult.
Și vor veni iar
Nesfârșite nopți
Și ploi reci de toamnă,
Și beții devoratoare,
Stimată doamnă.

Pe unde ai trecut
Icoana ta a rămas
Și fluturi albi se strecoară abil
Ca atunci când eram copil.

Despre petale (reci)

Nu am știut atunci că vei pleca
(De-a valma vin gândurile mele)
Acum abia mai pot distinge binele de rău
(Demult mă tot pierd în clar-obscur)
Și doar te rog: nu mă mai judeca,
(Uneori văd numai dansuri de iele)
Văd ca prin vis chipul tău, chipul tău.
(Dar să mă-ntorc din vise nu mă-ndur)

Cuvintele nu mai au demult valoare
(Limbajul se vulgarizează pervers)
Sensul li s-a pierdut undeva în trecut
(Nu mai am timp s-o iau de la-nceput)
Nu mai trăiesc pentru nimic și mă doare
(Culorile vii din minte mi s-au șters)
Că nimic nu mai e ca la-nceput.
(Iar prostia din jur a ajuns de temut)

Oameni îmi vorbesc în limbi necunoscute
(E mult de când visam la Turnul Babel)
Și nebun sunt de cum îi înțeleg
(Și misterele mă atrăgeau în lumea lor)
Vocalele de fier lovesc abrupte
(Acum vorbele-mi sună plat și tembel)
Și din mii de noime eu tot pe tine te aleg.
(Și cavalerii de taină nu mă mai vor)

Timpul toacă domol, conformist, ca un călău.
(Din toate cu nimic n-am rămas, sunt pierdut prin neumblate căi)
Într-un tărâm de basm, eu văd chipul tău, chipul tău.
(Și din neant, din lumi de zei se-ntrupează ochii tăi, ochii tăi)

Baladă

Și la noi odată
Va veni să bată
Peste ape trece
Nimeni n-o petrece
Poposește-n sat
Și nici un lătrat
Soșește-n ogradă
Cu pași de zăpadă.
Puneți dese perdele
Să nu vadă-n ele
Puneți lacăt la poartă
Să nu-l spargă.
Noi să nu țipăm
Să nu ne mișcăm
Și să stăm cuminte
Poate nu ne simte.


Eugene Ionesco

adolescentine 3

Timpul s-a oprit. Acum nimic nu poate fi mai important decât poate pretinde un oarecare. Ceva mă stăpânește totuși, ceva mai puternic decât mine, decât închipuirea mea. Un labirint din care nu pot ieși încă, pentru că nu știu adevărata valoare a unui drum care nu se sfâșește decât odată cu mine. Ce ciudat! Nu m-am gândit niciodată până acum că aș putea să dispar fără urmă. Ce idee absurdă! Nu pot accepta înfrângerea. E mai mult decât o capitulare.
Există o voluptate a singurătății, un anacronism vanituos, un gând bolnav, o demnitate fără folos, egoism, precum și multe altele. Există, desigur, și decepția, sau sentimentul inutilității mele. Sunt toate un labirint fertil din care nu pot, sau nu vreau să ies, nici nu-mi dau bine seama. E o scârbă universală de tot și de toate. Unde să fug? Cred că n-are nici un rost. Poate mai nimerit ar fi să fug de mine. Trebuie s-o iau iar de la capăt, dar nu știu cum. Eu însumi sunt o coincidența nefericită...