Parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna și poate că numai timpul a fost împotriva noastră. Acum totul mi se pare lipsit de sens, chiar faptul că ziua de ieri nu are nimic deosebit față de cea de azi și, aproape sigur, că si cea de mâine va fi la fel de anostă. Mi-e frică de mine. N-am crezut că mă poate influența cu ceva faptul că îi vorbesc. Nici nu mai știu cum arată și totuși imaginea ei mă obsedează, incoerent și supărător. Îmi amintesc vag de figura ei preocupată și puțin obosită. Nu sunt îndrăgostit, nu cred, nu vreau să cred. M-am plictisit de povești care se termină fals. Nu suntem decât niște marionete care repetă la nesfârșit un joc vetust. Parcă aș fi un elev scos la tablă, nu știu ce să-i spun fiindcă mi-e silă de rolul de îndrăgostit. Totul e o imensă minciună, minciuna că existăm, minciuna personalității, a adevărului, a demnității. Numai vanitatea rezistă, de ea suntem îndrăgostiți, de imaginea pe care ne-o facem unii despre alții, de un simbol pe care treptat îl schimbăm cu un altul, până ajungem prea bătrâni ca să mai creăm altele noi și atunci ne întoarcem la cele la care am renunțat demult. E atât de trist.
Timpul s-a oprit. Acum nimic nu poate fi mai important decât ar pretinde un oarecare. Ceva mă stăpânește totuși, ceva mai puternic decât mine, închipuirea mea. Un labirint, un labirint din care nu pot ieși însă pentru că nu știu adevărata valoare a unui drum care nu se sfârșește decât odată cu mine. Ce ciudat! Nu m-aș fi gândit niciodată că aș fi putut dispare fără urmă. Ce idee absurdă. Nu pot accepta înfrângerea. E mai mult decât o capitulare.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu