adolescentine 2

Ce e vraja fără contemplare?
Ce e lupta fără victorie?
Ce e tăcerea?
Unde e iubirea?
Unde e copilăria?
Unde sunt eu?
Cine sunt eu?
Realitate fără realitate.
Am uitat oare să visez?
De ce sunt atât de singur?
Nu mai aștept nimic.
Ce aș mai putea cere?

adolescentine 1

Parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna și poate că numai timpul a fost împotriva noastră. Acum totul mi se pare lipsit de sens, chiar faptul că ziua de ieri nu are nimic deosebit față de cea de azi și, aproape sigur, că si cea de mâine va fi la fel de anostă. Mi-e frică de mine. N-am crezut că mă poate influența cu ceva faptul că îi vorbesc. Nici nu mai știu cum arată și totuși imaginea ei mă obsedează, incoerent și supărător. Îmi amintesc vag de figura ei preocupată și puțin obosită. Nu sunt îndrăgostit, nu cred, nu vreau să cred. M-am plictisit de povești care se termină fals. Nu suntem decât niște marionete care repetă la nesfârșit un joc vetust. Parcă aș fi un elev scos la tablă, nu știu ce să-i spun fiindcă mi-e silă de rolul de îndrăgostit. Totul e o imensă minciună, minciuna că existăm, minciuna personalității, a adevărului, a demnității. Numai vanitatea rezistă, de ea suntem îndrăgostiți, de imaginea pe care ne-o facem unii despre alții, de un simbol pe care treptat îl schimbăm cu un altul, până ajungem prea bătrâni ca să mai creăm altele noi și atunci ne întoarcem la cele la care am renunțat demult. E atât de trist.
Timpul s-a oprit. Acum nimic nu poate fi mai important decât ar pretinde un oarecare. Ceva mă stăpânește totuși, ceva mai puternic decât mine, închipuirea mea. Un labirint, un labirint din care nu pot ieși însă pentru că nu știu adevărata valoare a unui drum care nu se sfârșește decât odată cu mine. Ce ciudat! Nu m-aș fi gândit niciodată că aș fi putut dispare fără urmă. Ce idee absurdă. Nu pot accepta înfrângerea. E mai mult decât o capitulare.

sonet cu pretenții semiologice

De ce sunt făcut să mă răzvrătesc mereu,
Printr-o metafizică numai a mea,
Prin care te caut pe tine, căci tu m-ai făcut zeu
Și nemuritor m-ai făcut, sau poate nu prea…

Cât de frumoasă ești tu, iubito, cât de trufașă ești,
Din minciuni frumoase mi te recompun,
Ca să-mi aduc aminte de ochii tăi celești
Ce prizonier mă țin în gânduri de nebun.

Poate că tu ești tinerețea mea pierdută
În lumi care acum sunt de vis,
Tembel e menestrelul, iar cântarea-i slută
Când totul în fața-i numai abis.

Din cuvinte frumoase am creat clișee, stereotipuri fără sens,
Limbajul se stinge încet, cuvântul ”câine” nu mușcă, dar latră intens.

spre nicăieri...

În noaptea de unde vin e numai lumină,
E departe țărmul spre care mă îndrept,
Corabia dă semne de neliniște și ea-i de vină
Că nu mai ascult de nici un precept.

Că doar oceanul i-acum casa mea,
Că nu mai știu de mult cum te cheamă,
Că doar o umbră de-a mea acuma mai vrea
Să-mi spună că nu am de ce sa am teamă.

În noaptea de unde vin e numai lumină,
Dar nu mai știu să mă-ntorc acasă,
Sau poate vreau doar să am luna vecină,
Poate-am uitat cât ești de frumoasă.

Pe urmele tale umblu nebun și nu știu
Dacă sunt mort sau sunt încă viu.