Să nu ucizi…

E prea târziu iar dinozaurii au apărut din nou
Deși Noe pe arcă nu i-a luat.
Se plimbă printre noi mirați că încă existăm,
Dar asta se poate schimba cu ușurință.
Nu trebuie decât să ne întoarcem la idei revolute,
Să scoatem iarăși armele,
Să-l mai ucidem o dată pe Iorga
Și-n general tot ce nu gândește ca noi,
Tot ce e altfel decât noi.
Astfel o să ne regăsim identitatea
De criminali.



Să ne rescriem iar și iar istoria,
Să-i torturăm din nou în pușcării
Pe cei mai buni dintre noi,
Să închidem într-un ospiciu
Amintirea lui Eminescu
Și să tratăm cu mercur ideile sale,
Pe Caragiale să-l mai exilăm o dată,
Pentru a nu pierde esențialul,
Și anume spiritul atotcuprinzător
De român verde.



Verde crud, verde crud,
Nu mai văd, nu mai aud.

adolescentinele unui oaspete de seamă: Crenguța Vlad

Îmi plâng neputința din vârful mâinilor
în vârful picioarelor…

amare tăceri îmi plâng
neputința vorbelor…

sălbatice dezmierdări deplâng
neputința lutului primar…

Și mă întreb atunci :
de unde-și mai gasește sufletu-mi
puterea să-și plângă
neputința Neființei ?






Aripile-mi au uitat să-nmugurească
Sufletu-mi se clatină la marginea iubirii –
Va mai zbura ? La ce bun ?...

Orizonturi fleșcăite se-nalță deasupra-i
unde lumina a-ncetat să-mi simtă viața





La marginea sufletului
iubirea-mi se clatină amețită :
va cădea in străfunduri
pierzandu-se-ntre falduri de-ntuneric ?
sau iși va-nmuguri aripi
spre-o veche, pură, înfrunzire ?



Nu simți cum te-nvăluie
beția neagră a cuvintelor,
cum te amețesc, te poartă,
te-adorm și te înșeală ?
Cuvintele sunt păsări cernite ale gândului…
Le auzi croncănind ?
Trebuie prinse si jumulite de fanfaronadă
Scoate-le ochii și ține-i în palmă :
îi vezi cum te mint ? zdrobește-i apoi –
sunt lași și n-au curajul sa se stingă.



Acoperă-mi buzele și nu le lăsa răgazul să răsufle vorbe….citește-mi doar palmele și invață să le sorbi adevărul !





Fericirea e un tărâm al nimănui,
o speranță în mai bine
o credință în Dumnezeu
și o motivație pentru verbul “a exista”





Mă uit în harta palmei tale și mă văd plutind triumfătoare pe o lacrimă
Mă uit in harta palmei tale și mă-nfior văzând un carusel de inimi trecatoare…



Miez de noapte voi lansa
Spre ochii-ți să-i înnrourez
Și să-ți surprind spasmele buzelor

Prinzându-i stelele
Alipește-ți obrajii de pământ
și-ascultă cum vuiește marea-n departare

Lipește-ti trupul de un copac
și fă-l să vibreze ca șuierul gândurilor tale

Țintește-ți brațele spre lună
și-adoarme –i lumina furând-o-n tine


Lasă-le Lor doar slabe licăriri – stele





Unde sunt ? nu știu,
am plecat din mine
și nu vreau să mă întorc….

Nu vreau ? nu pot ?
Nu mai pot !





Aș vrea să-ți ating străfundurile,
să-ți desfac sufletul petală cu petală – crin –
și-ostenită de mireasma-i
să uit chemarea-mi și să cânt…

Ai vrea să-mi simți brațele frământându-ți sufletul ca pe un imens cadran al orelor târzii ?

adolescentine 8 (anii '80): Arca lui Noe

Lumina paradisului cade pe zgură
și ciocanele s-au spart.
Cravatele s-au înnodat pe gură,
elefanții au rămas de cart.
Celalte animale dorm,
numai șoarecii își fac de lucru sub punte,
gâdilând corabia bătrână,
rozându-i coastele carunte.
Compasul s-a înțepenit,
dar nici n-au nevoie de busolă,
vor folosi mașina de citit
gândul morfinei din fiolă.
Pe Noe l-au legat
de un catarg,
nu are voie să se miște.
Va fi, probabil, debarcat
în primul port
sau îl vor arunca în mare:
Nu au ce face cu el,
se pot scufunda și singuri.

adolescentine 7 (anii '80): Iluzie

Doar vântul și frunzele trăiesc.
Oamenii au numai iluzii,
iluzia că sunt vii, că iubesc.
Desigur, mai există și alte iluzii:
iluzia fericirii, a prieteniei și multe altele,
pe care nu trebuie să le luăm în serios,
pentru a nu scăpa esențialul.

adolescentine 6 (anii '80): Oameni

Oamenii-cai aleargă după oameni-mașină
în zgomot de tramvaie silențioase.
Oamenii-cifre arată oamenilor-bani
evoluția stării vremii.
Oamenii-cărți sparg oamenii-ghețuri,
aducând oamenii noi, care nu există.
Oamenii-câini fug după oamenii-pisici,
oamenii-pisici fug după oamenii șoareci,
care vor fi puși la stâlpul infamiei.
Oamenilor-turiști, care vor să vadă tot felul de oameni,
le trebuie un om-lupă,
pentru a nu vedea oamenii întorși.

adolescentine 5 (anii '80): Zeii

Viața toarce domol, conformist,
după principiul tatălui castrator.
Zeii s-au oprit la o bere
și nimic nu poate tulbura
această imensă tăcere.
Dumnezeu fumează resemnat.
Controlorul îl privește sarcastic,
apropiindu-se vindicativ:
era un vagon de nefumători.

adolescentine 4 (anii '80): Excursio

Tocmai plecam și nici n-aș fi venit
să văd această masă de umbre trufașe,
strigoii ce umblă așteptând
crahul viitorului,
lumea mișcându-se fals.
În piață, un împărat roman vorbea mulțimii:
”Post mortem nihil est”
Pe tine abia te-am vazut,
tremurând toată la groaznicele cuvinte
și m-am oprit să te sărut
pe frunte.

Un gând

Adu încet creionul lângă hârtie,
Scrie primul cuvânt care îți vine în minte,
Sau mai bine desenează ceva,
Un copac, sau mai bine o pădure.
Lângă pădure, un lac și o casă.
Sau mai bine, ascultă pădurea,
Ascultă cu atenție, până când îi pot auzi muzica.
Sau mai bine uită toate astea
Și uită-te la stele.
Și numără-le de la stânga la dreapta,
Sau de la dreapta la stânga,
Sau în zigzag.
Știu ca nu poți,
Dar trebuie să încerci;
Așa e când te joci cu infinitul.



Eu mă mint și-mi spun că pot,
E felul meu de-a crede că încă mă iubești.

Haiku

O lacrimă stea

Scrie pe cer poeme,

Umbre de vise.

De te fabula narratur

Vise reci îmi tulbură somnul,
Pașii-mi tot mai singuri vin dinspre ieri.
Mai mult prin spelunci îmi adun gândul
Și duse-s acum frumoasele veri.

După cuvinte stângaci mă ascund,
Iepurii verzi aleargă prin strană,
Pe după cruce-i un pictor fecund
Ce colorează un urs fară blană.

Castelele mele se prăbușesc.
Cavalerii dezertează tăcuți.
Nu-mi vin în fire nici când iubesc.
E dublu limbajul, sabia-scuți.

De mult nu mai știu cum arăți sau ești
Și iar mi te recompun din povești.

Manastirea Polovragi

Nemurirea mea

Știu
Nu știu
Vreau
Nu vreau
Poate tu
Poate da
Poate azi
Că mâine-i târziu

Știi
Nu știi
Vrei
Nu vrei
Poate eu
Poate da
Poate azi
Că mâine-i târziu

Știm
Nu știm
Vrem
Nu vrem
Cu pași repezi vine
Și se ține bine

Dar eu nu mă tem
Pe tine te chem
Să te am aproape
Într-un miez de noapte

Dar eu vreau să știu
Când o fi să vină
Că azi e târziu
Și e lună plină
Și nici mâine să nu vină
Când o fi lumină
Că eu nu mă tem
Pe tine te chem
Zeitate ruptă dintr-o stea
Frumoasa mea.

Dar și mai bine-ar fi
Să nu vină niciodată,
Frumoasă fată.

Sonet (decasilabic) perfect (inutil)

Știu că e inutil să vrei să zbori
Păsările mai dibace o fac
Turnuri semețe se-nalț printre nori
Mașini reci realitatea prefac

Viitorul nu sună bine azi
Cerberii minții lucrează din greu
Gânduri rebele se-ascund printre brazi
Libertatea i-un vis azi și mereu

Imagini desprinse vin și se duc
Fără nici un țel prin lume m-abat
Dragostea e doar un lucru caduc
Nu mai vreau nimic de când am plecat

Idei fără noimă și vocale seci
Văd doar pe unde trufașă tu treci