PALATINE: ianuarie 2009

A fost odată, sau cel puţin aşa se spune, pentru că nimeni nu ştie de fapt ce a fost sau dacă a fost ceva sau altceva. Era mai bine sau, poate, mai potrivit să spun că nu a fost nimic niciodată acolo. Era un loc obişnuit unde de obicei nu se întâmpla nimic. Vechi poveşti ştiute de toată lumea, pentru că acolo, deşi nu se întâmpla mai nimic, vorba mergea repede din om în om şi imediat înconjura cetatea pentru a sfârşi prin a fi ştiută de toată lumea. Apăreau mai multe variante. Oamenii discutau, exagerau pentru a da farmec discursului, pardon, discuţiei. Apoi încet, încet, totul devenea un fel de istorie neguroasă şi mitică transmisă din tată în fiu şi ajunsă de nerecunoscut şi de necrezut şi, poate tocmai de aceea, din ce în ce mai misterioasă şi mai greu de pătruns şi de înţeles. Când, de exemplu, şoimul castelului a dispărut pentru totdeauna, a fost mare agitaţie. Întâi, soldaţii au împânzit oraşul şi au întrebat în stânga şi în dreapta, dar nimeni nu ştia nimic. Mamele şi-au strigat imediat copiii şi i-au băgat degrabă în case. În pieţe negustorii începură să-şi strângă mărfurile iar pe străzi se auzeau numai tropotit de cai în galop şi zăngănitul săbiilor scoase din teacă şi din când în când şoapte şi paşi îndepărtându-se pe furiş. Portul era închis. Toate corăbiile plecaseră de cum se răspândise vestea. Nimeni nu ştia de ce dispariţia şoimului provocase nu numai această agitaţie, dar şi o stare de tensiune, creată parcă de un pericol ce părea iminent. Nimeni nu ştia nimic. Nici oraşul şi nici cei de la castel, care parcă dispăruseră cu totul. Nu mai erau nici cei doi soldaţi care păzeau podul acum retras. Era ca şi cum întreg ţinutul îşi închisese porţile. Nimănui nu-i mai pasă acum de şoim. Nimeni nu se mai gândea acum decât ori să părăsească oraşul, ori să se ascundă cumva, dacă nu o făcuse deja. Era mai bine să te faci nevăzut, decât, Doamne fereşte, să apari în faţa gărzilor care continuau să patruleze fără încetare şi fără ca nimeni să ştie de ce. Situaţia devenise din ce în ce mai supărătoare pentru toată lumea. Oamenii de rând se fereau să vorbească chiar şi în propriile case, pentru că pe străzi sau în hanuri era de neconceput ca oamenii să se strângă, cum făceau altădată, şi să pălăvrăgească vrute şi nevrute, dar cel mai rău era că nu se mai întâmpla nimic. La castel, cavalerii au ţinut un sfat fără a ajunge la nici o concluzie. În cele din urmă, l-au chemat pe cronicar (pentru că exista, bineînţeles, un cronicar care scria tot ce se întâmpla pentru ca să nu se piardă chiar totul în negura uitării) şi l-au pus să citească în faţa întregii adunări ceea ce scrisese în ultimele zile, însă ceea ce citi cronicarul nu a fost deloc pe placul cavalerilor. Mai mult decât atât, uimirea a fost atât de mare încât pentru o vreme nimeni nu mai spuse nimic. Era de neimaginat ca ceea ce scrisese cronicarul să ajungă vreodată să fie cunoscut posterităţii. Unul dintre cavaleri îl prinse de guler pe cronicar şi îl trânti pe jos, scoase sabia şi se pregăti să-i taie gâtul, însă ceilalţi cavaleri săriră imediat să-l oprească, pentru că nu era înţelept ca cetatea să rămână fără cronicar mai ales în vremuri atât de tulburi ca acelea. Chemară gărzile şi le ordonară să-l arunce (deocamdată) în temniţa castelului şi nu în închisoarea oraşului, unde nenorocitul ar fi putut să vorbească vrute şi nevrute şi, pe lângă asta, ce efect ar fi putut avea asupra oamenilor vestea ca a fost întemniţat cronicarul? De fapt, unii nici nu ştiau de existenţa cronicarului, iar activitatea acestuia era un cvasi secret, de aceea, nimeni nu putea să observe lipsa câtorva pagini din cronică, aşa că rupseră cu atenţie ultimele file din cronică, cele care se refereau la acele zile nefaste, şi le aruncară pe foc. Problema nu era însă decât pe jumătate rezolvată. Cine să-l înlocuiască pe cronicar? Îl chemară din nou pe şeful gărzii, care sugeră numele cizmarului castelului, un tip complet anonim, care avea avantajul de a fi sărac cu duhul, dar dezavantajul că nu ştia să scrie. Unii spuneau că asta nu ar fi un impediment, pentru că putea fi învăţat să scrie cât de cât şi mai ales după dictare. Dar ce să facă acum cu cronicarul? Unul dintre cavaleri fu de părere că cel mai bine era ca fostul (de acum) cronicar să dispară fără urmă, aşa cum se întâmplase cu şoimul, dar aşa ceva era nemaiauzit. Ce vor spune oamenii? Nu. Toată lumea era de acord că fostul cronicar trebuia să dispară, dar fără a da naştere la nici un fel de speculaţii. Să i se taie capul, spuneau unii, să fie spânzurat, sugerau alţii. Zis şi făcut. Trebuia profitat de perioada în care cizmarul învăţa să scrie, pentru că în acest gol din paginile cronicii se putea acţiona în voie. Aşa că şeful gărzii îl chemă pe toboşar şi îl puse să anunţe că fostul cronicar a fost găsit vinovat de înaltă trădare şi chiar de dispariţia şoimului, este încarcerat şi urmează să fie spânzurat în piaţa publică spre deliciul mulţimii. Trebuiau însă făcute nişte schimbări, pentru a-l înlocui pe cizmar cu lumânărarul, pe lumânărar cu măcelarul, pe măcelar cu frânghierul, pe frânghier cu fierarul, pe fierar cu clopotarul, pe clopotar cu popa, pe popă cu învăţătorul şi aşa mai departe, dar aceste schimbări necesitau timp pentru ca oameni să poată să înveţe noile meserii, iar timp nu prea era, mai ales în situaţia dată. Să oprim ceasurile, se pronunţară unii, da, spuseră alţii, timpul nu era decât o convenţie şi astfel nu vor mai avea nevoie de turnul cu ceas, să dărâmam turnul, fură de părere unii, iar alţii acceptară spunând că oricum se putea veghea cetatea şi de pe zidurile de apărare, care oricum nu mai erau necesare având în vedere că mulţimea (cei care mai rămăseseră) era puţin probabil să se revolte. Timpul era deja oprit, de când fuseseră rupte paginile din cronică, aşa că hotărâră să înlocuiască Luna cu Marte, pe Marte cu Mercur, pe Mercur cu Jupiter, pe Jupiter cu Venus, pe Venus cu Saturn şi cam atât, pentru că soarele refuza să se mai arate de când se oprise timpul în loc. Nu mai era timp de pierdut, trebuia organizată execuţia cronicarului, aşa că pe loc ordonară şefului gărzii să pregătească eşafodul şi pe organist, care era acum călău, pentru că pe călău îl făcuseră bărbier, iar pe bărbier cine mai ştie, deocamdată asta era mai puţin important. Fu adus deîndată organistul, însă acest spuse că nu se pricepe la execuţii, dar că poate cânta ceva la orgă, însă această idee fu respinsă imediat, pentru că muzica de pe vremea fostului cronicar putea incita masele la rebeliune. Atunci şeful gărzii interveni şi spuse că se oferă el să joace rolul călăului, doar acum, până când învăţa organistul ceva meserie, iar ceilalţi acceptară imediat spunând că era bine ca şeful gărzii să rămână călău şi să-l execute şi pe organist, care putea deveni periculos, iar şeful gărzii să fie înlocuit cu clovnul curţii. Clovnul curţii se declară gata să ia locul şefului gărzii şi spuse că cel mai potrivit personaj care să joace rolul clovnului era ghebosul, pentru că oricum toată lumea râdea de el mai ales la carnavaluri, iar acum când carnavalurile urmau să fie interzise (pentru că, surprinzător sau nu, carnavalurile creau falsa impresie că, fie şi numai pe timpul acestor festivităţi, oamenii sunt egali), ghebosul îşi putea găsi foarte bine locul la curte. Zis şi făcut, garda se apucă de construit eşafodul, pentru că dulgherii plecaseră să-i înlocuiască pe mineri, care acum ajunseseră să fie gărzile palatului, înlocuind până şi halebarda şi spada de pe stema palatului cu târnăcopul şi lopata (la vultur renunţaseră, spunând că este un simbol prea trufaş, semn al unor vremuri apuse odată cu dispariţia şoimului, odată cu care dispăruse, bineînţeles, şi vânătoarea cu şoimi). Oamenii începuseră să se strângă deja în piaţa mare, până şi noii zidari, foştii văcări (care auziseră că marii arhitecţi – care, la fel ca şi doftorii, nu fuseseră înlocuiţi - lucrează la planurile unor noi tipuri de case, mai pătrăţoase şi mai mici, aşezate unele peste altele, unde oamenii vor putea locui mai mulţi împreună şi unde vor putea fi mai uşor controlaţi) şi reprezentanţii multor alte bresle, care se schimbaseră între ele într-atât încât erau acum de nerecunoscut. Cizmarul venise şi el să fie martor la execuţie, pentru ca apoi să poată consemna în noua cronică (începuse să înveţe să scrie frânturi de cuvinte, începutul era promiţător) aceste vremuri măreţe şi mai ales promisiunea vremurilor ce aveau să vină odată ce execuţia se va fi terminat şi oamenii îşi vor fi asumat noile roluri şi vor porni la treabă ca o mare armată de sclavi condusă de mâinile nevăzute ale unei noi retorici bine puse la punct în laboratoarele castelului de către marii astrologi, pentru că şi aceştia din urmă trebuiseră să-şi schimbe meseria (cine mai credea în astre ?). Foştii birjari, deveniţi peste noapte trompeţii curţii dădură glas unei turuit hâd de trompetă (mai aveau nevoie de ore bune de repetiţii), iar seful gărzii deghizat în călău îşi pregăti cuţitele (toţi căzuseră de acord, că execuţia prin spânzurătoare nu putea avea efectul scontat, cronicarul trebuia tăiat în bucăţi pentru ca mulţimea să vadă sânge, singurul care putea potoli setea mulţimii care acum cerea răzbunare pentru toate aceste schimbări justificabile poate numai prin necesitatea de a face dreptate, adică de a-l pedepsi pe vinovatul pentru dispariţia şoimului) ceea ce făcu mulţimea să freamete de plăcere. Noile gărzi, în aduseră pe cronicar şi îl lăsară în mijlocul eşafodului. Cineva din mulţime se apropie şi şopti ceva la urechea călăului care se dădu la o parte, pentru a face loc noilor dulgheri care pregătiseră o surpriză: un mecanism - destul de simplu, dar foarte eficace – de tăiere a capului, pe care l-au numit ghilotină şi care avea să devină preferatul mulţimii pentru multă vreme de atunci înainte. Ghilotina a fost instalată imediat, în timp ce popa, acum avocat, citi rechizitoriul, pentru că de apărare nici nu putea fi vorba în acest talmeş-balmeş în care lumea nu mai ştia cu precizie decât un singur lucru şi anume că bietul cronicar era vinovat şi trebuia să piară. Mulţimea începu să strige înfierbântată. Călăul îl prinse pe cronicar şi îl aduse în faţa ghilotinei unde se opri încurcat. Dulgherii îl ajutară să-l facă pe cronicar să se aplece şi să pună capul în locaşul special unde îl blocară cu un fel de jug, apoi unul dintre ei trase de o sfoară şi lama ghilotinei căzu şuierând peste grumazul cronicarului care îşi găsi astfel sfârşitul fără să înţeleagă prea bine ce i se întâmplă. Capul i se rostogoli într-o cutie al cărui capac se închise acţionat de un mecanism ingenios. Cronica marchează acest eveniment ca un nou început. Oamenii s-au întors pe la casele lor, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar ziua următoare, pentru că timpul începuse să curgă din nou, şi-au asumat noile roluri. După ce lucrurile s-au liniştit şi totul decurgea normal, după noile reguli, au apărut voci care cereau reîntoarcerea la vânătoarea cu şoimi şi la vechile carnavaluri, ceea ce, după o scurtă, dar minuţioasă analiză, s-a şi întâmplat, însă carnavalurile au căpătat o altă formă, dar asta este deja o altă poveste.

sâmbătă, 31 ianuarie 2009

the importance of syllogisms

miercuri, 14 ianuarie 2009

sonet în versuri şchioape

Remember (3)

Remember (2)

Remember (1)

Bancul anului 2009

Citatul anului 2009

miercuri, 7 ianuarie 2009

scurtă poveste despre patria mumă

dying