Death

It’s you,

It’s always been you
Lovely as always
Just sitting there, saying nothing at all,
Being just the way you are.
It’s your eyes that make me go slightly insane.

It’s been all these years,

Like sailing away adrift,
Going nowhere in particular,
Just away from you.

It’s my thoughts of you stampeding in my mind,

I’m not missing you, I keep reassuring myself.
Now I know: it’s not you,
It’s my memories of you,
It’s probably my destiny to be lonely.
You are only a word
And I don’t know what you mean,
Not any more, not any longer.
I’m not old, I’m probably dead.

Poezie gasită in ranița unui soldat român mort in Primul Război Mondial

Nu plânge, Maică Românie!


“Nu plânge, Maică Românie,
Că am să mor neȋmpărtășit!
Un glonț pornit spre pieptul tău,
Cu pieptul meu eu l-am oprit….


Nu plânge, Maică Românie!
E rândul nostru să luptăm
Și din pământul ce ne arde
Nici o fărâmă să nu dăm!

Nu plânge, Maică Românie!
Pentru dreptate noi pierim;
Copiii noștri, peste veacuri,
Onoare ne vor da, o știm!

Nu plânge, Maică Românie !
Adună tot ce-i bun sub soare;
Ne cheamă și pe noi la praznic,
Când România va fi Mare!”

Să nu ucizi…

E prea târziu iar dinozaurii au apărut din nou
Deși Noe pe arcă nu i-a luat.
Se plimbă printre noi mirați că încă existăm,
Dar asta se poate schimba cu ușurință.
Nu trebuie decât să ne întoarcem la idei revolute,
Să scoatem iarăși armele,
Să-l mai ucidem o dată pe Iorga
Și-n general tot ce nu gândește ca noi,
Tot ce e altfel decât noi.
Astfel o să ne regăsim identitatea
De criminali.



Să ne rescriem iar și iar istoria,
Să-i torturăm din nou în pușcării
Pe cei mai buni dintre noi,
Să închidem într-un ospiciu
Amintirea lui Eminescu
Și să tratăm cu mercur ideile sale,
Pe Caragiale să-l mai exilăm o dată,
Pentru a nu pierde esențialul,
Și anume spiritul atotcuprinzător
De român verde.



Verde crud, verde crud,
Nu mai văd, nu mai aud.

adolescentinele unui oaspete de seamă: Crenguța Vlad

Îmi plâng neputința din vârful mâinilor
în vârful picioarelor…

amare tăceri îmi plâng
neputința vorbelor…

sălbatice dezmierdări deplâng
neputința lutului primar…

Și mă întreb atunci :
de unde-și mai gasește sufletu-mi
puterea să-și plângă
neputința Neființei ?






Aripile-mi au uitat să-nmugurească
Sufletu-mi se clatină la marginea iubirii –
Va mai zbura ? La ce bun ?...

Orizonturi fleșcăite se-nalță deasupra-i
unde lumina a-ncetat să-mi simtă viața





La marginea sufletului
iubirea-mi se clatină amețită :
va cădea in străfunduri
pierzandu-se-ntre falduri de-ntuneric ?
sau iși va-nmuguri aripi
spre-o veche, pură, înfrunzire ?



Nu simți cum te-nvăluie
beția neagră a cuvintelor,
cum te amețesc, te poartă,
te-adorm și te înșeală ?
Cuvintele sunt păsări cernite ale gândului…
Le auzi croncănind ?
Trebuie prinse si jumulite de fanfaronadă
Scoate-le ochii și ține-i în palmă :
îi vezi cum te mint ? zdrobește-i apoi –
sunt lași și n-au curajul sa se stingă.



Acoperă-mi buzele și nu le lăsa răgazul să răsufle vorbe….citește-mi doar palmele și invață să le sorbi adevărul !





Fericirea e un tărâm al nimănui,
o speranță în mai bine
o credință în Dumnezeu
și o motivație pentru verbul “a exista”





Mă uit în harta palmei tale și mă văd plutind triumfătoare pe o lacrimă
Mă uit in harta palmei tale și mă-nfior văzând un carusel de inimi trecatoare…



Miez de noapte voi lansa
Spre ochii-ți să-i înnrourez
Și să-ți surprind spasmele buzelor

Prinzându-i stelele
Alipește-ți obrajii de pământ
și-ascultă cum vuiește marea-n departare

Lipește-ti trupul de un copac
și fă-l să vibreze ca șuierul gândurilor tale

Țintește-ți brațele spre lună
și-adoarme –i lumina furând-o-n tine


Lasă-le Lor doar slabe licăriri – stele





Unde sunt ? nu știu,
am plecat din mine
și nu vreau să mă întorc….

Nu vreau ? nu pot ?
Nu mai pot !





Aș vrea să-ți ating străfundurile,
să-ți desfac sufletul petală cu petală – crin –
și-ostenită de mireasma-i
să uit chemarea-mi și să cânt…

Ai vrea să-mi simți brațele frământându-ți sufletul ca pe un imens cadran al orelor târzii ?

adolescentine 8 (anii '80): Arca lui Noe

Lumina paradisului cade pe zgură
și ciocanele s-au spart.
Cravatele s-au înnodat pe gură,
elefanții au rămas de cart.
Celalte animale dorm,
numai șoarecii își fac de lucru sub punte,
gâdilând corabia bătrână,
rozându-i coastele carunte.
Compasul s-a înțepenit,
dar nici n-au nevoie de busolă,
vor folosi mașina de citit
gândul morfinei din fiolă.
Pe Noe l-au legat
de un catarg,
nu are voie să se miște.
Va fi, probabil, debarcat
în primul port
sau îl vor arunca în mare:
Nu au ce face cu el,
se pot scufunda și singuri.

adolescentine 7 (anii '80): Iluzie

Doar vântul și frunzele trăiesc.
Oamenii au numai iluzii,
iluzia că sunt vii, că iubesc.
Desigur, mai există și alte iluzii:
iluzia fericirii, a prieteniei și multe altele,
pe care nu trebuie să le luăm în serios,
pentru a nu scăpa esențialul.

adolescentine 6 (anii '80): Oameni

Oamenii-cai aleargă după oameni-mașină
în zgomot de tramvaie silențioase.
Oamenii-cifre arată oamenilor-bani
evoluția stării vremii.
Oamenii-cărți sparg oamenii-ghețuri,
aducând oamenii noi, care nu există.
Oamenii-câini fug după oamenii-pisici,
oamenii-pisici fug după oamenii șoareci,
care vor fi puși la stâlpul infamiei.
Oamenilor-turiști, care vor să vadă tot felul de oameni,
le trebuie un om-lupă,
pentru a nu vedea oamenii întorși.