Vizita unei doamne (prin viața mea)

Tăcerea ta mă doare,
I-un gând neînțeles,
Numai de tine știut,
Pierdut prin labirintul
Părului tău nebun.
E târziu pentru vorbe,
Ne-am spus cam tot
Ce vântul ne-ntreba.
Printre petale te ascunzi,
Misterul tău i-al lumii început.

Nici un sărut, nici un cuvânt.
Suntem doi străini.

Pe după meșteșugite gesturi
Te dai cu un surâs,
Dar ochii te trădează,
Tu ai plecat de mult.
Și vor veni iar
Nesfârșite nopți
Și ploi reci de toamnă,
Și beții devoratoare,
Stimată doamnă.

Pe unde ai trecut
Icoana ta a rămas
Și fluturi albi se strecoară abil
Ca atunci când eram copil.

Despre petale (reci)

Nu am știut atunci că vei pleca
(De-a valma vin gândurile mele)
Acum abia mai pot distinge binele de rău
(Demult mă tot pierd în clar-obscur)
Și doar te rog: nu mă mai judeca,
(Uneori văd numai dansuri de iele)
Văd ca prin vis chipul tău, chipul tău.
(Dar să mă-ntorc din vise nu mă-ndur)

Cuvintele nu mai au demult valoare
(Limbajul se vulgarizează pervers)
Sensul li s-a pierdut undeva în trecut
(Nu mai am timp s-o iau de la-nceput)
Nu mai trăiesc pentru nimic și mă doare
(Culorile vii din minte mi s-au șters)
Că nimic nu mai e ca la-nceput.
(Iar prostia din jur a ajuns de temut)

Oameni îmi vorbesc în limbi necunoscute
(E mult de când visam la Turnul Babel)
Și nebun sunt de cum îi înțeleg
(Și misterele mă atrăgeau în lumea lor)
Vocalele de fier lovesc abrupte
(Acum vorbele-mi sună plat și tembel)
Și din mii de noime eu tot pe tine te aleg.
(Și cavalerii de taină nu mă mai vor)

Timpul toacă domol, conformist, ca un călău.
(Din toate cu nimic n-am rămas, sunt pierdut prin neumblate căi)
Într-un tărâm de basm, eu văd chipul tău, chipul tău.
(Și din neant, din lumi de zei se-ntrupează ochii tăi, ochii tăi)

Baladă

Și la noi odată
Va veni să bată
Peste ape trece
Nimeni n-o petrece
Poposește-n sat
Și nici un lătrat
Soșește-n ogradă
Cu pași de zăpadă.
Puneți dese perdele
Să nu vadă-n ele
Puneți lacăt la poartă
Să nu-l spargă.
Noi să nu țipăm
Să nu ne mișcăm
Și să stăm cuminte
Poate nu ne simte.


Eugene Ionesco

adolescentine 3

Timpul s-a oprit. Acum nimic nu poate fi mai important decât poate pretinde un oarecare. Ceva mă stăpânește totuși, ceva mai puternic decât mine, decât închipuirea mea. Un labirint din care nu pot ieși încă, pentru că nu știu adevărata valoare a unui drum care nu se sfâșește decât odată cu mine. Ce ciudat! Nu m-am gândit niciodată până acum că aș putea să dispar fără urmă. Ce idee absurdă! Nu pot accepta înfrângerea. E mai mult decât o capitulare.
Există o voluptate a singurătății, un anacronism vanituos, un gând bolnav, o demnitate fără folos, egoism, precum și multe altele. Există, desigur, și decepția, sau sentimentul inutilității mele. Sunt toate un labirint fertil din care nu pot, sau nu vreau să ies, nici nu-mi dau bine seama. E o scârbă universală de tot și de toate. Unde să fug? Cred că n-are nici un rost. Poate mai nimerit ar fi să fug de mine. Trebuie s-o iau iar de la capăt, dar nu știu cum. Eu însumi sunt o coincidența nefericită...

adolescentine 2

Ce e vraja fără contemplare?
Ce e lupta fără victorie?
Ce e tăcerea?
Unde e iubirea?
Unde e copilăria?
Unde sunt eu?
Cine sunt eu?
Realitate fără realitate.
Am uitat oare să visez?
De ce sunt atât de singur?
Nu mai aștept nimic.
Ce aș mai putea cere?

adolescentine 1

Parcă ne-am fi cunoscut dintotdeauna și poate că numai timpul a fost împotriva noastră. Acum totul mi se pare lipsit de sens, chiar faptul că ziua de ieri nu are nimic deosebit față de cea de azi și, aproape sigur, că si cea de mâine va fi la fel de anostă. Mi-e frică de mine. N-am crezut că mă poate influența cu ceva faptul că îi vorbesc. Nici nu mai știu cum arată și totuși imaginea ei mă obsedează, incoerent și supărător. Îmi amintesc vag de figura ei preocupată și puțin obosită. Nu sunt îndrăgostit, nu cred, nu vreau să cred. M-am plictisit de povești care se termină fals. Nu suntem decât niște marionete care repetă la nesfârșit un joc vetust. Parcă aș fi un elev scos la tablă, nu știu ce să-i spun fiindcă mi-e silă de rolul de îndrăgostit. Totul e o imensă minciună, minciuna că existăm, minciuna personalității, a adevărului, a demnității. Numai vanitatea rezistă, de ea suntem îndrăgostiți, de imaginea pe care ne-o facem unii despre alții, de un simbol pe care treptat îl schimbăm cu un altul, până ajungem prea bătrâni ca să mai creăm altele noi și atunci ne întoarcem la cele la care am renunțat demult. E atât de trist.
Timpul s-a oprit. Acum nimic nu poate fi mai important decât ar pretinde un oarecare. Ceva mă stăpânește totuși, ceva mai puternic decât mine, închipuirea mea. Un labirint, un labirint din care nu pot ieși însă pentru că nu știu adevărata valoare a unui drum care nu se sfârșește decât odată cu mine. Ce ciudat! Nu m-aș fi gândit niciodată că aș fi putut dispare fără urmă. Ce idee absurdă. Nu pot accepta înfrângerea. E mai mult decât o capitulare.

sonet cu pretenții semiologice

De ce sunt făcut să mă răzvrătesc mereu,
Printr-o metafizică numai a mea,
Prin care te caut pe tine, căci tu m-ai făcut zeu
Și nemuritor m-ai făcut, sau poate nu prea…

Cât de frumoasă ești tu, iubito, cât de trufașă ești,
Din minciuni frumoase mi te recompun,
Ca să-mi aduc aminte de ochii tăi celești
Ce prizonier mă țin în gânduri de nebun.

Poate că tu ești tinerețea mea pierdută
În lumi care acum sunt de vis,
Tembel e menestrelul, iar cântarea-i slută
Când totul în fața-i numai abis.

Din cuvinte frumoase am creat clișee, stereotipuri fără sens,
Limbajul se stinge încet, cuvântul ”câine” nu mușcă, dar latră intens.