Gaol as a personal experience – a communist tale
I did not give much thought to gaols as a kid, though I knew that prison was a fearsome place for bad people. Once I met a guy who had escaped some sort of correctional institution for juvenile criminals. I will never forget his face. He looked like an animal being helplessly hunted down. We were of the same age, but he looked much more mature. He was talking as if delirious though he was not drugged. I am sure of that, as at the time illegal drugs were only a term with no reference whatsoever in a communist country, except for the references made in the press by the propaganda to blame the capitalist countries for all evil in the world. He spoke of a world that hardly seemed plausible to me. Above all, he said he had to run away to avoid being raped. That was simply something I could not figure, let alone believe. He came by my block looking for some far relative of his. He asked me to bring him some food. I was faced with one of the first real problems that I had ever had to cope with before. Wherefrom was I to get him food? First of all, food was not easy to get, especially in the late evening of a freezing cold late autumn day. I had no money anyway. There was, however, one way for me to get him some food. I could take some from home, as this happened in front of my block, but my folks were at home and all I could do was either to sneak in (which was practically impossible in a flat) and steal some food from the kitchen, or to ask my parents for some food. But what was I to tell them it was for? I was not allowed to eat in the streets. I felt sorry for the guy, but it was simply out of my hand. Then, there was also another problem: he was taller and visibly much stronger than me. I was afraid of the way in which he could react if faced with an outright refusal. So I mumbled something, which now I do not believe to have been very convincing, and headed right back home, where it was safe. This was my first contact with a representative of a world which was closest to my definition of penitentiary at the time. Eventually, I dismissed that memory altogether saying that even though I pitied him, he must have done something really wrong to end up in a place like that. It was really beyond my judgement to try to figure out if any human being, guilty of no matter what, deserved such treatment, that kind of punishment: rape. What exactly did it mean? It sure was something scary. But life was good then and I did not have to think much of that particular encounter any more. But from time to time, I saw on TV various footages of police investigations (which in a communist country were always successful, but this is another story): bad guys were caught and duly sentenced to various terms in prison. Bad guys, some of them really bad. What had they done? They had committed crimes, such as: theft (this was a commonplace under the commies: “as perfect as our society is, unfortunately there still are – but not for long – thieves who steal from the belongings of honest people, or from the common property of our dearest socialist motherland”), rape (again), murder. Common crimes. However, at the time there were various crimes which I would not call common at all. For instance the crime of not being employed. This was illegal and I simply could not understand why people would not like to take up honest work to make a decent living. You would not really go to gaol for something like that (not usually anyway), but it was nevertheless a crime. Other than that, it was ok. I mean, as I could see it at the time, it was ok for such bad people to go gaol, to be disciplined, put back on track and returned to society as law abiding decent people or to be executed for serious crimes. Yes, it was ok. Nobody would want criminals on the loose. Prison was a bad, but necessary place. It was a necessary evil. After all, there were gaols everywhere in the world, or at least so I had heard. It was only years after that I learnt about political prisoners, prisoners battered to death, as covered executions carried out by other prisoners controlled by the guards. Communism fell. It did not simply go away by itself, as easy as you dispose of human waste when you flush the toilet. It was a violent transition. They called it a revolution. There were people killed by the army, by the former secret services. There was random shooting against unarmed civilians. Some of them were killed, about two thousand, the official figures say. Hardly any of the shooters went to gaol. First of all, no one could officially identify the killers. Then, the victims were dead anyway. What good could anyone do to them? It was ok. After all it was a revolution and history told us that every revolution took its toll. But, interestingly enough, I witnessed for the first time an instance in which armed people could kill other people, mostly civilians, some of them teenagers or even younger kids, without facing any kind of trial, let alone going to gaol. It was the first time I said to myself: “Now you can walk by real killers in the street and they would look like everybody else. They do not go to gaol. This is a fact. Admit it. Accept it.” But it was somehow hard to swallow. I felt revolt.
It was a general amnesty. The new authorities released all prisoners saying that some of them had been wrongfully imprisoned and that anyway it was a new beginning and even criminals deserved a chance to live in a new world. There were, however, subsequent press reports saying that the police were having a hard time trying to get criminals back behind bars as the latter simply would not stay out of the crime’s way. But this again was ok. It was police work, that was what they were getting paid for. It was a free country, my country, and I had never lived in a free country before. What could be wrong with living in a free country. It was a new promising life for me (or so I thought). And like anywhere in the world, there were criminals and therefore gaols, to keep them away from the decent honest people, who now did not have to work if they did not want to do so and could make a living out of God knows what. Yes, it was ok. Especially as I had recently been admitted to a university and had begun to work as a journalist. But life was still good. It was a free world, even if real killers, mass murderers (who make today’s serial killers look like a bad joke) did not always go to gaol. People went back to their jobs and continued their daily routine. There was however something they had to consider: some top politicians said that communism was not really a bad thing, it was a good political approach, but unfortunately it had not been put in practice in a proper manner. Capitalism, on the other hand, was something bad, because fierce capitalists would come and take OUR factories, plants, OUR everything and this would be bad because everybody would lose their jobs and ordinary people would starve to death and, moreover, we should not sell our country. Strangely enough however, some people (many of whom were former political prisoners, great personalities of our country before communism – people who should have been referred to as living heroes, but who were nevertheless subject to ongoing slandering campaigns in the press) did not seem to agree. This topic overshadowed any ongoing discussions on how to bring the murderers to justice, even if such discussions were quite sterile in themselves. There was something else the public opinion had to consider (I must confess that the phrase “public opinion” is not quite felicitous in this context, because at the time there was no such thing as public opinion. It was just people, frightened, curious, angry, vengeful, demanding people watching TV, the only TV station in the country, and as they watched they let that last bastion of communist propaganda manipulate them. That was easy enough and the TV people were experts in manipulation. After all, they had done it for decades on end): there were many (not just one) political parties and, except for one of them (the ruling party), all were enemies of the state. There were rallies. At first, the new democratic police (consisting mostly of officers of the former communist police) were reluctant to react, that is to bring back order in the streets, so that the decent, honest people could go to work and live a happy and accomplished life. It was trouble. Big trouble. Police could do nothing, as the protesters were unarmed, non-violent civilians, chanting anti-communist slogans and singing popular songs of revolt and protest. Then it happened. The official story went that a group of decent honest and hardworking people were outraged. They happened to be miners. No matter that they were from a rather distant town, they still had a right to make their point: decent honest and hardworking people had nothing to do with the scam of the society, with tramps going on rallies, who chanted anti-communist slogans and sang and disturbed the peace and public order. That particular group of outraged citizens had to take action and they did just that. They gathered in quasi paramilitary groups of vigilantes, pick hammers in hands, stampeded in the railway station, took conductors hostages, seized trains and came to the capital city to teach the protesters a lesson. It is true that on their way to the capital city, these honest citizens ransacked several shops (they had to eat and of course to drink – alcohol is good when it comes to things like that), vandalised a couple of other towns and even raped (mind you!) a few women who were unfortunate enough to be in the wrong place at the wrong time. But they did come to the capital city and, with the silent assistance of the law enforcement authorities, did away with the protesters. Some of the latter were killed in the process, other were battered beyond recognition. Not many. Also not many of the protesters were arrested for a short while and then released as a sign of mercy from a new and merciful society. But apart from that, nobody went to gaol. First of all, the officials did not admit that any crime had been committed. Then, years after, when the rapes, murders and beatings could no longer be denied, it was tou late to identify the criminals and, moreover, what good could that do to anyone? People needed peace.
A few years later, as a journalist, I visited a real gaol. This was a first. I got to see most of the cells and I had a thorough look at the inmates. They were sad men and women. Some of the men had scars and looked menacing. The female prisoners were even sadder: some of them were casual prostitutes. Most inmates were almost illiterate. Rapes were probably ordinary. My guide, the prison shrink, a lieutenant-colonel, showed me how well treated they were. The guards had been informed of our visit and everything was neat. All prisoners were happy and ready to chat with us. We went to a sports ground where about a dozen prisoners were happily playing football. They saw us and let us know that any interviews were welcome as long as we were willing to give them cigarettes, which we did. They looked at us and smiled. “Stupid fucks, what do you really know about us?”, their smiles seemed to say. They were nevertheless polite. Our guide was glad to give us meaningful hints about the inmates’ lives: for fun, the prisoners cast dice, gambling on cigarettes and… painkillers (this was more than ten years ago; now there are frequent reports in the media about drug dealing amongst prisoners). “I sometime give them painkillers myself. They take about a dozen pills at a time, which gets them in a state that of drunkenness and this keeps them happy and quiet.”, our guide told us. He, however, was cautious enough to ask us, in a friendly but imperative voice, to rewind our recorder and play back everything that we had recorded inside the prison. We did that and he was happy with the result. There was nothing that could cause trouble (so he thought). As I look back, that visit means nothing to me now, but a bad memory. What struck me then and it still does now is that I saw no real criminals there. The prisoners there were just unfortunate misfits who hardly had any kind of education and who could hardly even realise that they had done something wrong, that crime was wrong. They hardly had any sense of right and wrong. I had expected to see real killers with killer instinct, professional thieves, white collar cons, but I saw nothing of the kind. I asked myself what had become of the killers whom everybody had been blaming, where they really were. There was no easy answer. One thing was sure: they were not in prison, which meant that, unless they had died, they were free people, like you and me. Some of them, as I learnt later on, held public offices in the government, army, police, secret services or were simply happy and wealthy pensioners.
What is wrong with this country, I keep asking myself. One thing is quite obvious to me: the prisons I have heard of and the one that I have visited are not real gaols. The real gaol is my whole country, a huge penitentiary, and the undercover killers, bullies and rapists are the gaolers and they enjoy state protection as they use violence for the benefit of the state. It is just that most people just do not know it. Of course, cover-ups are necessary, as violence as a means to rule (not to govern) a country is not quite acceptable to public opinion. Former agents of the former secret services are now presidents of banks or big shot businessmen. People in my country are quite ready to accept whatever wrong the state may do to them. Even though they sometimes seem to be unhappy with the situation, they simply say “it’s just fate, what can you do?” and they move on.
Things have changed in the recent years. My country has gradually granted more freedom to its citizens. Capitalists have come and continue to come, but at first they seemed quite reluctant to buy any part of our beloved motherland (or is it fatherland? Who the hell knows? Maybe Freud.). Capitalism, however has slowly become an acceptable idea, as capitalists have created many jobs, good jobs, decently remunerated. Still, reminiscent habits of the dark past have survived. Large scale population surveillance is still a fact. People are still encouraged to keep an eye on their neighbours, just to find out the business, likes or dislikes, political views, friends of the latter and to inform the proper authorities (whose undercover agents still come by to gather such information). The government does not care much about the right of individuals and hardly reacts when such rights are disregarded or violated (when it does not disregard or violate such rights itself). There is hardly any idea of responsibility and just a few scapegoats have been imprisoned (just for the hell of it; it makes good press) for the crimes that I tried to sketch above. You still have to give detailed explanation when you leave the country (even though you may want to cross the border only for a few hours, just for shopping, or to visit a museum or whatever you may want). I still feel I am a prisoner in my own country. I do not take much comfort in knowing that I am not the only one and that there is little I can do. I still want to break free. (August 11,2005).
marți, 26 mai 2009
miercuri, 13 mai 2009
scurta poveste despre patria muma (2)
(schita de roman subversiv)
Noi nu aveam nume. Eram noi, pur şi simplu. Eram aşa dintotdeauna. Noi. Noi şi Dumnezeu. Era, de fapt, o confuzie între noi şi Dumnezeu, pentru că noi puteam face orice, noi eram legea, puterea, spiritul, dragostea şi moartea. Noi eram începutul şi sfârşitul, alfa şi omega, cuvântul şi necuvântul, mai ales necuvântul, pentru că despre noi nu se vorbea, sau dacă se vorbea, se vorbea pe ascuns şi cu teamă, dar noi aflam oricum, pentru că noi eram peste tot, în pat cu nevestele voastre, în gândul vostru, noi vă făceam şi vă desfăceam familiile, vă botezam copiii, vă instruiam copiii chiar şi să ne iubească pe noi mai presus decât pe voi. Noi spuneam când e zi şi când e noapte, noi programam anotimpurile, sărbătorile, viaţa. Fără de noi nu era nimic. Orice asemănare sau perfectă deosebire între noi cei de atunci şi noi cei de astăzi nu poate fi nici întâmplătoare şi nici involuntară, ci pur şi simplu necesară.
Nu ne-a spus nimeni. Ştiam. Ştiam că va veni o schimbare. Că şeful nostru va trebui să dispară, pentru a veni altul, pentru ca noi să supravieţuim, pentru că noi nu murim niciodată. Era o zi obişnuită. Toată lumea îşi vedea de treabă sau îşi făcea de lucru, pentru că nu puteam vorbi despre asta. Apăruseră însă unele semne şi aceste semne trebuiau şterse. Erau premature şi ne puteau lua prin surprindere şi pe noi dacă lăsam lucrurile aşa cum erau. Tipul era un caz special şi trebuia tratat cu mare atenţie. Trebuia să vedem amploarea şi implicaţiile înainte de a ne descotorosi de el. Îl ţineam în arest de câteva zile. Mai fusese arestat şi interogat cu metodele noastre. Îi eliberasem temporar pentru câteva luni pentru a-i da iluzia libertăţii. Scopul fusese acela de a vedea ce face. Plecase într-un aşa zis concediu cu nevasta-sa şi copilul, cu oamenii noştri pe urmele lui, într-un loc supravegheat cu atenţie de noi. Nu descoperisem nimic special. Tipul era doar nebun. Ţinuse un jurnal care conţinea pe lângă critici acide la adresa noastră, idei subversive. Şi mai rău era că răspândea aceste idei în discuţiile cu toţi cei pe care îi cunoştea, ceea ce însemna şi mai multă muncă pentru noi. Încercasem toate metodele de la încercările de a-l convinge cu blândeţe, până la tortură fizică şi psihică. Nu obţinusem nici un fel de rezultat. Tipul nu era un spion specializat în diversiuni. El chiar credea în ideile sale. Avea faţa unui condamnat deşi nu cred că ştia cel aşteaptă. Trecuse de mult de stadiul de frică şi chiar dacă se vedeau urmele unor traume severe, avea un fel de seninătate în privire şi chiar un fel de dispreţ şi trebuie să mărturisesc că acest lucru m-a cam scos din minţi. Deşi nu aveam obiceiul, l-am lovit de câteva ori. La început cu palma, apoi cu pumnul. În afară de câteva icneli, nu am obţinut nimic de la el. Continua să ne sfideze şi după zile întregi de interogatorii amănunţite. Îmi pierdusem de mult răbdarea. Era clar: tipul trebuia sa dispară. L-am chemat la mine pe unul din aceeaşi celulă cu el. Era omul nostru pus acolo să-l tragă de limbă pe tip. Era un infractor de drept comun pe care îl foloseam ca gorilă pentru cazuri speciale cum era acesta. I-am dat ordinul şi l-am lăsat să plece. Am fost sunat târziu în noapte şi mi s-a spus că tipul a fost transportat la spital acuzând mari dureri de ficat în urma unei altercaţii cu un coleg de celulă. Ştiam ce avea să urmeze. Avea ficatul făcut bucăţi şi avea să moară două zile mai târziu în chinuri groaznice. Pentru noi aşa ceva nu era decât o operaţiune de rutină aşa că am închis cazul şi ne-am văzut mai departe de treabă.
După cum spuneam, ştiam cu toţii că va veni o schimbare aşa că trebuia să fim pregătiţi. Apăruseră toate semnele. Chiar şi o grevă şi o manifestaţie de protest a muncitorilor. Neoficial era situaţie de urgenţă. Am început să ne instruim agenţii să pregătească populaţia. Oamenii începuseră să vorbească mai fără frică, încurajaţi de agenţii şi informatorii noştri care, bineînţeles, îi supravegheau cu atenţie pe cei care prezentau un grad mare de pericol. Dacă deveneau de necontrolat, urmau să dispară pe căi mai mult sau mai puţin naturale.
***
- Frumoasa lovitură, excelenţă, îmi spuse în timp ce pasărea se zvârcolea în ghearele morţii cu săgeata străbătându-i pieptul. De ce preferaţi arcul la vânătoare în locul armelor de foc?
- E o moştenire de la zeiţa Diana: arcul este în tradiţia vânătorii.
- Am observat că nu vânaţi decât păsări. Pot întreba de ce?
- Păsările pot oferi oamenilor un exemplu periculos. Sunt animale libere. Cu excepţia şoimilor şi a porumbeilor călători, care pot fi controlaţi, restul păsărilor sunt firi rebele total în afara controlului oamenilor. Zborul le conferă libertate infinită, iar acesta este un exemplu periculos pentru oameni. Libertatea de mişcare a păsărilor este de-a dreptul supărătoare, i-am răspuns şi am tras din nou o săgeată. A urmat un şuierat scurt. Fazanul acesta nu se chinui deloc. Săgeata îi reteză gâtul şi se înfipse într-un copac. Corpul decapitat al păsării zbătea din aripi şi împroşca sânge.
- Sunteţi un expert, îmi spuse.
- Exageraţi, domnule ambasador. Data viitoare am să vă invit la o vânătoare cu şoimii mei. Sau poate preferaţi o vânătoare cu câini, deşi e un gen mai vulgar.
- Şi dumneavoastră exageraţi. Libertatea e o chestie interioară.
- Şi este cu atât mai periculoasă. Îmi face munca şi mai dificilă. Ideea de libertate e periculoasă pentru vulg. Pentru plebe avem carnavaluri şi jocurile populare. La dăm să mănânce iar ei trebuie să ne asculte chiar şi fără să-şi dea seama. Trebuie să procreeze, pentru ca cetatea să aibă soldaţi şi braţe de muncă. Asta e tot ce trebuie să ştie. Locul ideilor luminate şi al spiritelor libere este în universităţi nu pe stradă. Universităţile sunt nişte locuri izolate de vulg şi aflate sub controlul nostru total. De asta mă ocup eu, printre altele. În sensul acesta văd eu vânătoarea.
- Sunteţi cinic.
- Nu. Pur şi simplu asta este meseria mea: să menţin ordinea în cetate.
- Credeţi că numărul mare de execuţii din ultima vreme ajută la păstrarea ordinii?
- Bineînţeles. Scopul este dublu. În primul rând se ţin procese publice care au un rol educaţional decisiv. Apoi este vorba de spectacolul execuţiei în sine. Oamenii prin natura lor sunt nişte fiinţe crude gata să savureze oricând o vărsare de sânge. Execuţiile nu fac altceva decât să răspundă acestei nevoi umane. Romanii îndeplineau această funcţie prin luptele de gladiatori. Pentru noi aşa ceva ar fi foarte păgubos: nu ne permitem să pierdem oameni şi bani în nişte lupte sterile. Dar execuţiile sunt un substitut minunat. Asta pe lângă rolul social a ţapului ispăşitor. Societatea scapă de persoane indezirabile într-un mod foarte util pentru sine.
- Nu vorbiţi serios…
- Nu vorbesc serios? Aţi urmărit reacţia oamenilor la execuţii. Dacă în loc să fie executat de călău sau ars pe rug, condamnatului i s-ar da drumul în mulţime, oamenii l-ar sfâşia cu mâinile goale. Şi asta nu pentru că ar conştientiza că un condamnat a făcut ceva rău, ci pentru că le place să ucidă, să vadă sânge, să provoace durere. E afrodiziacul perfect.
- Sunteţi nebun!
- Nu, sunt doar un om care îşi cunoaşte bine meseria.
- În cetatea noastră nu se întâmplă astfel de lucruri.
- Ştiu foarte bine cum se petrec lucrurile în cetatea dumneavoastră, domnule ambasador. Dar cred că vă înşelaţi. Oamenii sunt la fel peste tot. Violenţa e o caracteristică umană. În cetatea dumneavoastră poate avea forme diferite de manifestare, însă ea e la fel de prezentă ca şi în cetatea noastră.
- Sunteţi un om interesant, excelenţă.
- Nu, vă înşelaţi din nou. De data aceasta numai pe jumătate. Sunt un om interesant numai în situaţii de criză. Profit de prezenţa dumneavoastră aici, pentru a vă mulţumi că aţi răspuns invitaţiei mele de a vâna împreună. Este o vreme superbă, nu credeţi?
- Eu vă mulţumesc pentru invitaţie. Mărturisesc însă că am fost puţin surprins.
- Surprins, de ce?
- Ministerul dumneavoastră pentru străinătate organizează adesea vânători la care dumneavoastră nu participaţi niciodată. Sau nu v-am văzut eu…
- Domnule ambasador, nu-mi prea permite timpul… Voiam însă să vă întreb ceva. Din informaţiile mele, dumneavoastră vă întâlniţi adesea cu persoane apropiate rebelilor. Nu credeţi că acest lucru poate fi interpretat ca un act duşmănos din partea unei cetăţi pe care o considerăm prietenă?
- Nu neg că unele dintre persoanele cu care m-am întâlnit ar putea fi calificate ca fiind apropiate cauzei rebelilor, dar nu am făcut acest lucru într-un mod concertat. Este bine să ne informăm, astfel putem evita neplăceri similare în cetatea noastră. Pe de altă parte, încercăm să aflăm cât mai multe cu putinţă în legătură cu moartea predecesorului meu, care din câte ştim a avut loc în circumstanţe puţin neclare…
- Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. Fostul ambasador a murit într-un accident de vânătoare. Ce este neclar în asta?
- Nu ştiu exact. Poate şi faptul că puţinii martori au dispărut fără urmă, unul câte unul.
- E o simplă coincidenţă. La noi e război. În război, dispar oameni…
- Despre ce război vorbiţi? Cetatea dumneavoastră nu se află în război cu nimeni.
- Pacea, domnule ambasador, este un război bine administrat. Şi apoi uitaţi de rebeli.
- E o problemă atât de serioasă?
- Destul de serioasă, dacă ambasadorul unei cetăţi prietene se interesează de ea.
- Exageraţi.
- Poate. Dar la fel de bine se poate ca interesul pe care îl arătaţi să fie considerat un sprijin acordat rebelilor.
- Aici, mă tem că nu pot fi de acord cu dumneavoastră. Noi nu îi sprijinim pe rebeli. Am declarat public acest lucru.
- Mă bucur că lucrurile stau aşa.
- Şi eu mă bucur că preţuiţi pacea. Suntem putem îngrijoraţi de mişcările masive de trupe de lângă graniţa noastră. Ştiţi foarte bine că o astfel de apropiere generează de multe ori incidente, unele grave. A trebuit să mă pronunţ în repetate rânduri împotriva unor senatori care au considerat un astfel de incident drept „casus beli”. Este vorba de răpirea şi uciderea unui trimis special în apropiere de locul unde erau staţionate trupe ale dumneavoastră.
- Sunt vremuri tulburi. Sunt lucruri pe care nu le putem controla din cauza rebelilor.
- De ce preferaţi confruntarea în locul negocierilor, sunt sigur că în schimbul unor libertăţi, care pentru regimul dumneavoastră ar fi nesemnificative, aţi reuşi să faceţi pace cu rebelii?
- Despre ce libertăţi vorbiţi? Societatea noastră le oferă oamenilor tot ce le trebuie.
- Tot ceea ce gândiţi dumneavoastră că le trebuie.
L-am privit lung. Era o impertinenţă la care nu prea ştiam cum să răspund.
- Credeţi, să-nţeleg, că nu statul trebuie să ştie ce le trebuie oamenilor?
- Este o utopie să credeţi că ştiţi ce le trebuie oamenilor. Oamenii trebuie să fie liberi să-şi caute fericirea, fără a face rău altora. Ce este fericirea? Asta nimeni nu ştie. Fiecare o înţelege în felul său. Eu o caut în cele mai neînsemnate activităţi sau lucruri sau persoane, în prietenie, în dragoste. Uneori mi se pare că o găsesc, alteori nu. Dar de aici până a susţine că statul este deţinătorul adevărului absolut şi că ştie el ce le trebuie oamenilor ca să fie fericiţi, este o cale lungă şi aş îndrăzni să spun chiar periculoasă. Ne este de mirare că vă confruntaţi cu o rebeliune. Statul dumneavoastră nu le oferă, de pildă, rebelilor ceea ce aceştia caută şi de aici până la radicalizarea mişcării nu a mai fost decât un pas.
- Pâine şi circ, asta le trebuie oamenilor de când e lumea.
- Credeţi că de pâine şi circ duc lipsă rebelii?
- Habar n-am, însă un lucru e sigur, în momentul de faţă duc lipsă de arme. Cine credeţi că îi înarmează pe rebeli domnule ambasador?
- Arme se găsesc peste tot.
- Inclusiv în cetatea dumneavoastră. Avem informaţii că şi de acolo cumpără rebelii arme.
- În cetatea noastră oricine poate avea armă şi totuşi nu poartă arme aproape nimeni, în afară de o parte din poliţie bineînţeles. Dacă rebelii vin la noi şi cumpără arme ca oricine altcineva, noi nu putem opri asta, mai ales că nu le folosesc la noi în cetate. Nici nu cred că ar avea motive şi nici sorţi de izbândă.
- Această toleranţă a dumneavoastră ar putea fi interpretată ca o atitudine mai degrabă neprietenoasă la adresa noastră. Nu credeţi că ar trebui să înceteze.
- Pentru noi dreptul oamenilor de a-şi apăra viaţa şi proprietatea este fundamental şi inalienabil. Îmi pare rău dar nu vom renunţa la acest drept, oricâte probleme aţi întâmpina dumneavoastră cu rebelii.
- Dar rebelii încearcă tocmai răsturnarea întregului fundament pe care se bazează societatea noastră.
- Excelenţă, dacă acest lucru se întâmplă, sunteţi mai mult decât binevenit în cetatea noastră. Acolo nu veţi avea nici un fel de probleme. Fundamentul societăţii noastre este libertatea şi e greu să răstorni aşa ceva. Oamenii sunt gata să-şi dea chiar viaţa pentru a-şi apăra libertatea.
Am tuşit încercând să-mi ascund stupefacţia. Îl invitasem aici pentru a încerca să-i salvez viaţa, pentru a nu avea şi el soarta predecesorilor săi, iar el nu numai că nu părea a fi foarte îngrijorat de soarta sa, dar se oferea să mă salveze el pe mine. Nu îmi pusesem niciodată problema că aş putea avea nevoie de ajutor şi că ajutorul îmi era oferit de un adversar. Ordinele mele erau clare: ambasadorul trebuia să dispară. Mi se părea inutil să ucizi un ambasador, întotdeauna în locul lui vine altul. Întreruperea relaţiilor diplomatice era de neconceput. Şi totuşi nu voiam să-l ucid.
- Domnule ambasador, sunteţi mai mult decât generos, însă mă tem că situaţia este puţin diferită. În noile circumstanţe ne este foarte greu să vă mai asigurăm securitatea. Nu vă sugerez să plecaţi, vă cer acest lucru. Situaţia din cetate este mai gravă decât poate părea.
- Îmi pare rău, dar am un mandat de îndeplinit.
- Ştiu, însă nu vă veţi putea îndeplini mandatul dacă veţi avea soarta predecesorilor dumneavoastră.
- De asta mă aflu eu aici, tocmai pentru că predecesorii mei au dispărut.
- Nu cred că înţelegeţi. Veţi sfârşi la fel ca ei, dacă rămâneţi, este o certitudine.
- E o ameninţare.
- Nu, încerc doar să vă salvez viaţa.
- Aveţi informaţii că viaţa mea ar fi în primejdie.
- Da.
- Atunci de ce nu luaţi măsuri pentru a împiedica aşa ceva.
- Pentru că nu pot. Credeţi-mă că am riscat enorm întâlnindu-mă în acest mod cu dumneavoastră.
- Nu înţeleg, aparţineţi unui sistem pe care susţineţi că îl controlaţi şi totuşi…
- Nu îmi cereţi să explic. Este doar un gest de prietenie, un gest disperat, aş adăuga, prin care încerc să vă salvez viaţa. Credeţi-mă, timpul este foarte scurt.
- Aţi început prin a mă ameninţa şi acum mă rugaţi să plec să-mi salvez viaţa.
- Speram ca ameninţările să fie de ajuns să vă facă să plecaţi. Nu voiam să îmi demasc adevăratele intenţii. Trebuie să mă protejez şi eu.
- Sunteţi mai mult decât bine venit în cetatea noastră.
- Din păcate, nu este chiar aşa de simplu. Sunt legat de anumite persoane pe care nu le pot abandona la voia întâmplării.
- Este chiar atât de gravă situaţia? Rebelii?
- Rebelii nu există…
- Ce vreţi să spuneţi?
- Nu vă pot spune mai mult.
- Îmi cereţi să am încredere în dumneavoastră. Daţi-mi o dovadă de încredere.
- Credeam că faptul că vreau să vă salvez viaţa este o dovadă destul de puternică.
- Din punctul meu de vedere, nu văd decât un gest disperat de a mă îndepărta din ţară fără a crea un incident diplomatic.
- Din păcate, este mult mai mult decât atât. Nu se mai pune problema evitării unui incident diplomatic. Sunt forţe care vă doresc moartea. Deţineţi mult prea multe informaţii cu care nu trebuie să ajungeţi acasă. Puţin le pasă chiar dacă se ajunge la un incident militar nu la unul diplomatic. Noi oricum suntem în război.
- Cu cine, pentru numele lui Dumnezeu?
- Cu rebelii.
- Păi nu spuneaţi că rebelii nu există?
- Sunteţi foarte insistent.
- Vă cer o dovadă de încredere.
- Nu, îmi cereţi să vă divulg informaţii secrete.
- Secrete, secrete, secrete. Mie nu îmi plac secretele. Asta îmi este meseria, să descopăr ce se ascunde în spatele secretelor şi mai mult decât atât, este vocaţia mea, natura mea.
- Asta se numeşte spionaj.
- Nu. Se numeşte diplomaţie. Nu avem interese duşmănoase. Încercăm doar să ne apărăm, să prevenim. Aşa că nu am de gând să plec.
- Mă tem că este o necesitate. Dacă rămâneţi, veţi muri.
- Sunt în siguranţă în ambasadă şi oricum, pot pleca în orice moment, dacă situaţia o cere.
- Aici vă înşelaţi. Rebelii vor ataca ambasada în această noapte.
- Cum… Ce vreţi să spuneţi? Este aberant. Sunteţi obligaţi să asiguraţi protecţia ambasadei. Vă daţi seama că pot cere ajutor militar pentru evacuare şi asta ar echivala cu un război.
- După cum v-am spus, rebelii vor ataca ambasada în această noapte şi nimeni nu-i poate opri. Nu le pasă de consecinţe, dacă nu cumva chiar asta se doreşte, o intervenţie militară din partea cetăţii dumneavoastră. Un pretext extraordinar de bun pentru un război. Un război care ar rezolva multe. Mă tem că nu este vorba numai de viaţa dumneavoastră aici. Prin plecarea dumneavoastră aţi împiedica un război. Nici eu şi cred că nici dumneavoastră nu vă doriţi aşa ceva.
- Îmi trebuie garanţii.
- Ce fel de garanţii?
- Că spuneţi adevărul.
- Cuvântul meu nu este de ajuns?
- Mă tem că discuţia noastră depăşeşte cu mult cadrul unei discuţii între nişte prieteni. Reprezint o cetate şi, din păcate, nu pot lua o asemenea decizie numai pe baza cuvântului dumneavoastră. Ştiţi foarte bine acest lucru. Nu suntem amatori. Cum de ştiţi atât de multe despre rebeli? Dacă aţi avea atâtea informaţii despre ei, i-aţi fi strivit de mult.
- Dar este foarte simplu, domnule ambasador. Rebelii suntem noi.
- Cum? Dumneavoastră conduceţi rebeliunea din interiorul sistemului, pentru a-l distruge?
- Nu. Nu conduc nici o rebeliune şi nici o rebeliune nu poate răsturna sistemul. Sistemul însuşi a generat rebeliunea.
- Bine, dar de ce?
- Pentru a crea o aparenţă de război civil, pe care sistemul o controlează în întregime.
- Qui prodest?
- Sunt mulţi oameni puternici care vor profita de pe urma acestor mişcări. Sunt forţe care doresc o schimbare la vârf.
- Vă număraţi printre aceşti oameni?
- Nu. Nu vă lăsaţi înşelat de faptul că am anumite puteri. Sunt un simplu executant.
- Bine, dar vor fi foarte multe victime.
- Victima se naşte victimă şi îşi aşteaptă călăul. Nu există război fără victime. Cine vor fi aceste victime? Nişte oameni cu mintea înfierbântată care cred că pot schimba lumea. Societatea va fi mai bună fără ei.
- Si, totuşi, cine va profita de aceste schimbări?
- Toată lumea. Inclusiv dumneavoastră. Când lucrurile se vor aşeza veţi putea reveni ca ambasador şi veţi putea informa cetatea dumneavoastră că la noi au avut loc nişte schimbări democratice şi că putem relua relaţiile economice, de care avem mare nevoie. Veţi câştiga şi dumneavoastră, vom câştiga şi noi. Veţi avea impresia ca trataţi cu noile autorităţi, dar tot noi vom fi noile autorităţi. Poate că nu vom mai avea funcţii publice, poate că lumea ne va uita cu desăvârşire, dar tot noi vom conduce. Poate că eu nu voi mai fi şeful poliţiei secrete, pentru că armele se vor schimba. Voi fi probabil un prosper preşedinte de bancă, un director justiţiar al unui ziar, un negustor onorabil. Cine poate şti? Poate că rolurile se vor schimba şi voi fi eu ambasador în cetatea dumneavoastră.
- Sunt uluit, mărturisesc.
- Din păcate, discuţia noastră nu mai poate continua. Repet, timpul este foarte scurt. Trebuie să plecaţi. Nici nu mai aveţi motive să rămâneţi, aveţi acum toate informaţiile pe care le doreaţi.
- Trebuie să ajung imediat la ambasadă.
- Nu. Nu este timp pentru aşa ceva. Trebuie să vă salvaţi.
- Nu îmi pot lăsa oamenii să moară.
- Ştiu, dar este o situaţie specială. Nu are nici un rost să muriţi degeaba. Nu puteţi împiedica nimic. Veţi muri împreună cu ei. Nici nu cred că veţi mai reuşi să ajungeţi la ambasadă. Drumurile sunt controlate de rebeli. Nu mai este timp pierdut. În spatele castelului vă aşteaptă o escortă.
Noi nu aveam nume. Eram noi, pur şi simplu. Eram aşa dintotdeauna. Noi. Noi şi Dumnezeu. Era, de fapt, o confuzie între noi şi Dumnezeu, pentru că noi puteam face orice, noi eram legea, puterea, spiritul, dragostea şi moartea. Noi eram începutul şi sfârşitul, alfa şi omega, cuvântul şi necuvântul, mai ales necuvântul, pentru că despre noi nu se vorbea, sau dacă se vorbea, se vorbea pe ascuns şi cu teamă, dar noi aflam oricum, pentru că noi eram peste tot, în pat cu nevestele voastre, în gândul vostru, noi vă făceam şi vă desfăceam familiile, vă botezam copiii, vă instruiam copiii chiar şi să ne iubească pe noi mai presus decât pe voi. Noi spuneam când e zi şi când e noapte, noi programam anotimpurile, sărbătorile, viaţa. Fără de noi nu era nimic. Orice asemănare sau perfectă deosebire între noi cei de atunci şi noi cei de astăzi nu poate fi nici întâmplătoare şi nici involuntară, ci pur şi simplu necesară.
Nu ne-a spus nimeni. Ştiam. Ştiam că va veni o schimbare. Că şeful nostru va trebui să dispară, pentru a veni altul, pentru ca noi să supravieţuim, pentru că noi nu murim niciodată. Era o zi obişnuită. Toată lumea îşi vedea de treabă sau îşi făcea de lucru, pentru că nu puteam vorbi despre asta. Apăruseră însă unele semne şi aceste semne trebuiau şterse. Erau premature şi ne puteau lua prin surprindere şi pe noi dacă lăsam lucrurile aşa cum erau. Tipul era un caz special şi trebuia tratat cu mare atenţie. Trebuia să vedem amploarea şi implicaţiile înainte de a ne descotorosi de el. Îl ţineam în arest de câteva zile. Mai fusese arestat şi interogat cu metodele noastre. Îi eliberasem temporar pentru câteva luni pentru a-i da iluzia libertăţii. Scopul fusese acela de a vedea ce face. Plecase într-un aşa zis concediu cu nevasta-sa şi copilul, cu oamenii noştri pe urmele lui, într-un loc supravegheat cu atenţie de noi. Nu descoperisem nimic special. Tipul era doar nebun. Ţinuse un jurnal care conţinea pe lângă critici acide la adresa noastră, idei subversive. Şi mai rău era că răspândea aceste idei în discuţiile cu toţi cei pe care îi cunoştea, ceea ce însemna şi mai multă muncă pentru noi. Încercasem toate metodele de la încercările de a-l convinge cu blândeţe, până la tortură fizică şi psihică. Nu obţinusem nici un fel de rezultat. Tipul nu era un spion specializat în diversiuni. El chiar credea în ideile sale. Avea faţa unui condamnat deşi nu cred că ştia cel aşteaptă. Trecuse de mult de stadiul de frică şi chiar dacă se vedeau urmele unor traume severe, avea un fel de seninătate în privire şi chiar un fel de dispreţ şi trebuie să mărturisesc că acest lucru m-a cam scos din minţi. Deşi nu aveam obiceiul, l-am lovit de câteva ori. La început cu palma, apoi cu pumnul. În afară de câteva icneli, nu am obţinut nimic de la el. Continua să ne sfideze şi după zile întregi de interogatorii amănunţite. Îmi pierdusem de mult răbdarea. Era clar: tipul trebuia sa dispară. L-am chemat la mine pe unul din aceeaşi celulă cu el. Era omul nostru pus acolo să-l tragă de limbă pe tip. Era un infractor de drept comun pe care îl foloseam ca gorilă pentru cazuri speciale cum era acesta. I-am dat ordinul şi l-am lăsat să plece. Am fost sunat târziu în noapte şi mi s-a spus că tipul a fost transportat la spital acuzând mari dureri de ficat în urma unei altercaţii cu un coleg de celulă. Ştiam ce avea să urmeze. Avea ficatul făcut bucăţi şi avea să moară două zile mai târziu în chinuri groaznice. Pentru noi aşa ceva nu era decât o operaţiune de rutină aşa că am închis cazul şi ne-am văzut mai departe de treabă.
După cum spuneam, ştiam cu toţii că va veni o schimbare aşa că trebuia să fim pregătiţi. Apăruseră toate semnele. Chiar şi o grevă şi o manifestaţie de protest a muncitorilor. Neoficial era situaţie de urgenţă. Am început să ne instruim agenţii să pregătească populaţia. Oamenii începuseră să vorbească mai fără frică, încurajaţi de agenţii şi informatorii noştri care, bineînţeles, îi supravegheau cu atenţie pe cei care prezentau un grad mare de pericol. Dacă deveneau de necontrolat, urmau să dispară pe căi mai mult sau mai puţin naturale.
***
- Frumoasa lovitură, excelenţă, îmi spuse în timp ce pasărea se zvârcolea în ghearele morţii cu săgeata străbătându-i pieptul. De ce preferaţi arcul la vânătoare în locul armelor de foc?
- E o moştenire de la zeiţa Diana: arcul este în tradiţia vânătorii.
- Am observat că nu vânaţi decât păsări. Pot întreba de ce?
- Păsările pot oferi oamenilor un exemplu periculos. Sunt animale libere. Cu excepţia şoimilor şi a porumbeilor călători, care pot fi controlaţi, restul păsărilor sunt firi rebele total în afara controlului oamenilor. Zborul le conferă libertate infinită, iar acesta este un exemplu periculos pentru oameni. Libertatea de mişcare a păsărilor este de-a dreptul supărătoare, i-am răspuns şi am tras din nou o săgeată. A urmat un şuierat scurt. Fazanul acesta nu se chinui deloc. Săgeata îi reteză gâtul şi se înfipse într-un copac. Corpul decapitat al păsării zbătea din aripi şi împroşca sânge.
- Sunteţi un expert, îmi spuse.
- Exageraţi, domnule ambasador. Data viitoare am să vă invit la o vânătoare cu şoimii mei. Sau poate preferaţi o vânătoare cu câini, deşi e un gen mai vulgar.
- Şi dumneavoastră exageraţi. Libertatea e o chestie interioară.
- Şi este cu atât mai periculoasă. Îmi face munca şi mai dificilă. Ideea de libertate e periculoasă pentru vulg. Pentru plebe avem carnavaluri şi jocurile populare. La dăm să mănânce iar ei trebuie să ne asculte chiar şi fără să-şi dea seama. Trebuie să procreeze, pentru ca cetatea să aibă soldaţi şi braţe de muncă. Asta e tot ce trebuie să ştie. Locul ideilor luminate şi al spiritelor libere este în universităţi nu pe stradă. Universităţile sunt nişte locuri izolate de vulg şi aflate sub controlul nostru total. De asta mă ocup eu, printre altele. În sensul acesta văd eu vânătoarea.
- Sunteţi cinic.
- Nu. Pur şi simplu asta este meseria mea: să menţin ordinea în cetate.
- Credeţi că numărul mare de execuţii din ultima vreme ajută la păstrarea ordinii?
- Bineînţeles. Scopul este dublu. În primul rând se ţin procese publice care au un rol educaţional decisiv. Apoi este vorba de spectacolul execuţiei în sine. Oamenii prin natura lor sunt nişte fiinţe crude gata să savureze oricând o vărsare de sânge. Execuţiile nu fac altceva decât să răspundă acestei nevoi umane. Romanii îndeplineau această funcţie prin luptele de gladiatori. Pentru noi aşa ceva ar fi foarte păgubos: nu ne permitem să pierdem oameni şi bani în nişte lupte sterile. Dar execuţiile sunt un substitut minunat. Asta pe lângă rolul social a ţapului ispăşitor. Societatea scapă de persoane indezirabile într-un mod foarte util pentru sine.
- Nu vorbiţi serios…
- Nu vorbesc serios? Aţi urmărit reacţia oamenilor la execuţii. Dacă în loc să fie executat de călău sau ars pe rug, condamnatului i s-ar da drumul în mulţime, oamenii l-ar sfâşia cu mâinile goale. Şi asta nu pentru că ar conştientiza că un condamnat a făcut ceva rău, ci pentru că le place să ucidă, să vadă sânge, să provoace durere. E afrodiziacul perfect.
- Sunteţi nebun!
- Nu, sunt doar un om care îşi cunoaşte bine meseria.
- În cetatea noastră nu se întâmplă astfel de lucruri.
- Ştiu foarte bine cum se petrec lucrurile în cetatea dumneavoastră, domnule ambasador. Dar cred că vă înşelaţi. Oamenii sunt la fel peste tot. Violenţa e o caracteristică umană. În cetatea dumneavoastră poate avea forme diferite de manifestare, însă ea e la fel de prezentă ca şi în cetatea noastră.
- Sunteţi un om interesant, excelenţă.
- Nu, vă înşelaţi din nou. De data aceasta numai pe jumătate. Sunt un om interesant numai în situaţii de criză. Profit de prezenţa dumneavoastră aici, pentru a vă mulţumi că aţi răspuns invitaţiei mele de a vâna împreună. Este o vreme superbă, nu credeţi?
- Eu vă mulţumesc pentru invitaţie. Mărturisesc însă că am fost puţin surprins.
- Surprins, de ce?
- Ministerul dumneavoastră pentru străinătate organizează adesea vânători la care dumneavoastră nu participaţi niciodată. Sau nu v-am văzut eu…
- Domnule ambasador, nu-mi prea permite timpul… Voiam însă să vă întreb ceva. Din informaţiile mele, dumneavoastră vă întâlniţi adesea cu persoane apropiate rebelilor. Nu credeţi că acest lucru poate fi interpretat ca un act duşmănos din partea unei cetăţi pe care o considerăm prietenă?
- Nu neg că unele dintre persoanele cu care m-am întâlnit ar putea fi calificate ca fiind apropiate cauzei rebelilor, dar nu am făcut acest lucru într-un mod concertat. Este bine să ne informăm, astfel putem evita neplăceri similare în cetatea noastră. Pe de altă parte, încercăm să aflăm cât mai multe cu putinţă în legătură cu moartea predecesorului meu, care din câte ştim a avut loc în circumstanţe puţin neclare…
- Nu înţeleg ce vreţi să spuneţi. Fostul ambasador a murit într-un accident de vânătoare. Ce este neclar în asta?
- Nu ştiu exact. Poate şi faptul că puţinii martori au dispărut fără urmă, unul câte unul.
- E o simplă coincidenţă. La noi e război. În război, dispar oameni…
- Despre ce război vorbiţi? Cetatea dumneavoastră nu se află în război cu nimeni.
- Pacea, domnule ambasador, este un război bine administrat. Şi apoi uitaţi de rebeli.
- E o problemă atât de serioasă?
- Destul de serioasă, dacă ambasadorul unei cetăţi prietene se interesează de ea.
- Exageraţi.
- Poate. Dar la fel de bine se poate ca interesul pe care îl arătaţi să fie considerat un sprijin acordat rebelilor.
- Aici, mă tem că nu pot fi de acord cu dumneavoastră. Noi nu îi sprijinim pe rebeli. Am declarat public acest lucru.
- Mă bucur că lucrurile stau aşa.
- Şi eu mă bucur că preţuiţi pacea. Suntem putem îngrijoraţi de mişcările masive de trupe de lângă graniţa noastră. Ştiţi foarte bine că o astfel de apropiere generează de multe ori incidente, unele grave. A trebuit să mă pronunţ în repetate rânduri împotriva unor senatori care au considerat un astfel de incident drept „casus beli”. Este vorba de răpirea şi uciderea unui trimis special în apropiere de locul unde erau staţionate trupe ale dumneavoastră.
- Sunt vremuri tulburi. Sunt lucruri pe care nu le putem controla din cauza rebelilor.
- De ce preferaţi confruntarea în locul negocierilor, sunt sigur că în schimbul unor libertăţi, care pentru regimul dumneavoastră ar fi nesemnificative, aţi reuşi să faceţi pace cu rebelii?
- Despre ce libertăţi vorbiţi? Societatea noastră le oferă oamenilor tot ce le trebuie.
- Tot ceea ce gândiţi dumneavoastră că le trebuie.
L-am privit lung. Era o impertinenţă la care nu prea ştiam cum să răspund.
- Credeţi, să-nţeleg, că nu statul trebuie să ştie ce le trebuie oamenilor?
- Este o utopie să credeţi că ştiţi ce le trebuie oamenilor. Oamenii trebuie să fie liberi să-şi caute fericirea, fără a face rău altora. Ce este fericirea? Asta nimeni nu ştie. Fiecare o înţelege în felul său. Eu o caut în cele mai neînsemnate activităţi sau lucruri sau persoane, în prietenie, în dragoste. Uneori mi se pare că o găsesc, alteori nu. Dar de aici până a susţine că statul este deţinătorul adevărului absolut şi că ştie el ce le trebuie oamenilor ca să fie fericiţi, este o cale lungă şi aş îndrăzni să spun chiar periculoasă. Ne este de mirare că vă confruntaţi cu o rebeliune. Statul dumneavoastră nu le oferă, de pildă, rebelilor ceea ce aceştia caută şi de aici până la radicalizarea mişcării nu a mai fost decât un pas.
- Pâine şi circ, asta le trebuie oamenilor de când e lumea.
- Credeţi că de pâine şi circ duc lipsă rebelii?
- Habar n-am, însă un lucru e sigur, în momentul de faţă duc lipsă de arme. Cine credeţi că îi înarmează pe rebeli domnule ambasador?
- Arme se găsesc peste tot.
- Inclusiv în cetatea dumneavoastră. Avem informaţii că şi de acolo cumpără rebelii arme.
- În cetatea noastră oricine poate avea armă şi totuşi nu poartă arme aproape nimeni, în afară de o parte din poliţie bineînţeles. Dacă rebelii vin la noi şi cumpără arme ca oricine altcineva, noi nu putem opri asta, mai ales că nu le folosesc la noi în cetate. Nici nu cred că ar avea motive şi nici sorţi de izbândă.
- Această toleranţă a dumneavoastră ar putea fi interpretată ca o atitudine mai degrabă neprietenoasă la adresa noastră. Nu credeţi că ar trebui să înceteze.
- Pentru noi dreptul oamenilor de a-şi apăra viaţa şi proprietatea este fundamental şi inalienabil. Îmi pare rău dar nu vom renunţa la acest drept, oricâte probleme aţi întâmpina dumneavoastră cu rebelii.
- Dar rebelii încearcă tocmai răsturnarea întregului fundament pe care se bazează societatea noastră.
- Excelenţă, dacă acest lucru se întâmplă, sunteţi mai mult decât binevenit în cetatea noastră. Acolo nu veţi avea nici un fel de probleme. Fundamentul societăţii noastre este libertatea şi e greu să răstorni aşa ceva. Oamenii sunt gata să-şi dea chiar viaţa pentru a-şi apăra libertatea.
Am tuşit încercând să-mi ascund stupefacţia. Îl invitasem aici pentru a încerca să-i salvez viaţa, pentru a nu avea şi el soarta predecesorilor săi, iar el nu numai că nu părea a fi foarte îngrijorat de soarta sa, dar se oferea să mă salveze el pe mine. Nu îmi pusesem niciodată problema că aş putea avea nevoie de ajutor şi că ajutorul îmi era oferit de un adversar. Ordinele mele erau clare: ambasadorul trebuia să dispară. Mi se părea inutil să ucizi un ambasador, întotdeauna în locul lui vine altul. Întreruperea relaţiilor diplomatice era de neconceput. Şi totuşi nu voiam să-l ucid.
- Domnule ambasador, sunteţi mai mult decât generos, însă mă tem că situaţia este puţin diferită. În noile circumstanţe ne este foarte greu să vă mai asigurăm securitatea. Nu vă sugerez să plecaţi, vă cer acest lucru. Situaţia din cetate este mai gravă decât poate părea.
- Îmi pare rău, dar am un mandat de îndeplinit.
- Ştiu, însă nu vă veţi putea îndeplini mandatul dacă veţi avea soarta predecesorilor dumneavoastră.
- De asta mă aflu eu aici, tocmai pentru că predecesorii mei au dispărut.
- Nu cred că înţelegeţi. Veţi sfârşi la fel ca ei, dacă rămâneţi, este o certitudine.
- E o ameninţare.
- Nu, încerc doar să vă salvez viaţa.
- Aveţi informaţii că viaţa mea ar fi în primejdie.
- Da.
- Atunci de ce nu luaţi măsuri pentru a împiedica aşa ceva.
- Pentru că nu pot. Credeţi-mă că am riscat enorm întâlnindu-mă în acest mod cu dumneavoastră.
- Nu înţeleg, aparţineţi unui sistem pe care susţineţi că îl controlaţi şi totuşi…
- Nu îmi cereţi să explic. Este doar un gest de prietenie, un gest disperat, aş adăuga, prin care încerc să vă salvez viaţa. Credeţi-mă, timpul este foarte scurt.
- Aţi început prin a mă ameninţa şi acum mă rugaţi să plec să-mi salvez viaţa.
- Speram ca ameninţările să fie de ajuns să vă facă să plecaţi. Nu voiam să îmi demasc adevăratele intenţii. Trebuie să mă protejez şi eu.
- Sunteţi mai mult decât bine venit în cetatea noastră.
- Din păcate, nu este chiar aşa de simplu. Sunt legat de anumite persoane pe care nu le pot abandona la voia întâmplării.
- Este chiar atât de gravă situaţia? Rebelii?
- Rebelii nu există…
- Ce vreţi să spuneţi?
- Nu vă pot spune mai mult.
- Îmi cereţi să am încredere în dumneavoastră. Daţi-mi o dovadă de încredere.
- Credeam că faptul că vreau să vă salvez viaţa este o dovadă destul de puternică.
- Din punctul meu de vedere, nu văd decât un gest disperat de a mă îndepărta din ţară fără a crea un incident diplomatic.
- Din păcate, este mult mai mult decât atât. Nu se mai pune problema evitării unui incident diplomatic. Sunt forţe care vă doresc moartea. Deţineţi mult prea multe informaţii cu care nu trebuie să ajungeţi acasă. Puţin le pasă chiar dacă se ajunge la un incident militar nu la unul diplomatic. Noi oricum suntem în război.
- Cu cine, pentru numele lui Dumnezeu?
- Cu rebelii.
- Păi nu spuneaţi că rebelii nu există?
- Sunteţi foarte insistent.
- Vă cer o dovadă de încredere.
- Nu, îmi cereţi să vă divulg informaţii secrete.
- Secrete, secrete, secrete. Mie nu îmi plac secretele. Asta îmi este meseria, să descopăr ce se ascunde în spatele secretelor şi mai mult decât atât, este vocaţia mea, natura mea.
- Asta se numeşte spionaj.
- Nu. Se numeşte diplomaţie. Nu avem interese duşmănoase. Încercăm doar să ne apărăm, să prevenim. Aşa că nu am de gând să plec.
- Mă tem că este o necesitate. Dacă rămâneţi, veţi muri.
- Sunt în siguranţă în ambasadă şi oricum, pot pleca în orice moment, dacă situaţia o cere.
- Aici vă înşelaţi. Rebelii vor ataca ambasada în această noapte.
- Cum… Ce vreţi să spuneţi? Este aberant. Sunteţi obligaţi să asiguraţi protecţia ambasadei. Vă daţi seama că pot cere ajutor militar pentru evacuare şi asta ar echivala cu un război.
- După cum v-am spus, rebelii vor ataca ambasada în această noapte şi nimeni nu-i poate opri. Nu le pasă de consecinţe, dacă nu cumva chiar asta se doreşte, o intervenţie militară din partea cetăţii dumneavoastră. Un pretext extraordinar de bun pentru un război. Un război care ar rezolva multe. Mă tem că nu este vorba numai de viaţa dumneavoastră aici. Prin plecarea dumneavoastră aţi împiedica un război. Nici eu şi cred că nici dumneavoastră nu vă doriţi aşa ceva.
- Îmi trebuie garanţii.
- Ce fel de garanţii?
- Că spuneţi adevărul.
- Cuvântul meu nu este de ajuns?
- Mă tem că discuţia noastră depăşeşte cu mult cadrul unei discuţii între nişte prieteni. Reprezint o cetate şi, din păcate, nu pot lua o asemenea decizie numai pe baza cuvântului dumneavoastră. Ştiţi foarte bine acest lucru. Nu suntem amatori. Cum de ştiţi atât de multe despre rebeli? Dacă aţi avea atâtea informaţii despre ei, i-aţi fi strivit de mult.
- Dar este foarte simplu, domnule ambasador. Rebelii suntem noi.
- Cum? Dumneavoastră conduceţi rebeliunea din interiorul sistemului, pentru a-l distruge?
- Nu. Nu conduc nici o rebeliune şi nici o rebeliune nu poate răsturna sistemul. Sistemul însuşi a generat rebeliunea.
- Bine, dar de ce?
- Pentru a crea o aparenţă de război civil, pe care sistemul o controlează în întregime.
- Qui prodest?
- Sunt mulţi oameni puternici care vor profita de pe urma acestor mişcări. Sunt forţe care doresc o schimbare la vârf.
- Vă număraţi printre aceşti oameni?
- Nu. Nu vă lăsaţi înşelat de faptul că am anumite puteri. Sunt un simplu executant.
- Bine, dar vor fi foarte multe victime.
- Victima se naşte victimă şi îşi aşteaptă călăul. Nu există război fără victime. Cine vor fi aceste victime? Nişte oameni cu mintea înfierbântată care cred că pot schimba lumea. Societatea va fi mai bună fără ei.
- Si, totuşi, cine va profita de aceste schimbări?
- Toată lumea. Inclusiv dumneavoastră. Când lucrurile se vor aşeza veţi putea reveni ca ambasador şi veţi putea informa cetatea dumneavoastră că la noi au avut loc nişte schimbări democratice şi că putem relua relaţiile economice, de care avem mare nevoie. Veţi câştiga şi dumneavoastră, vom câştiga şi noi. Veţi avea impresia ca trataţi cu noile autorităţi, dar tot noi vom fi noile autorităţi. Poate că nu vom mai avea funcţii publice, poate că lumea ne va uita cu desăvârşire, dar tot noi vom conduce. Poate că eu nu voi mai fi şeful poliţiei secrete, pentru că armele se vor schimba. Voi fi probabil un prosper preşedinte de bancă, un director justiţiar al unui ziar, un negustor onorabil. Cine poate şti? Poate că rolurile se vor schimba şi voi fi eu ambasador în cetatea dumneavoastră.
- Sunt uluit, mărturisesc.
- Din păcate, discuţia noastră nu mai poate continua. Repet, timpul este foarte scurt. Trebuie să plecaţi. Nici nu mai aveţi motive să rămâneţi, aveţi acum toate informaţiile pe care le doreaţi.
- Trebuie să ajung imediat la ambasadă.
- Nu. Nu este timp pentru aşa ceva. Trebuie să vă salvaţi.
- Nu îmi pot lăsa oamenii să moară.
- Ştiu, dar este o situaţie specială. Nu are nici un rost să muriţi degeaba. Nu puteţi împiedica nimic. Veţi muri împreună cu ei. Nici nu cred că veţi mai reuşi să ajungeţi la ambasadă. Drumurile sunt controlate de rebeli. Nu mai este timp pierdut. În spatele castelului vă aşteaptă o escortă.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)